TRIBALIA ŞI DACIILE SUD-DUNĂRENE – LEAGĂN AL ROMÂNISMULUI

Prin regiunea Timocului este desemnat teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei cuprinzând din Serbia ţinutul de la Muntele Rătan (despre care o legendă a românilor timoceni spune că este “buricul pământului”) la Dunăre, de la valea Moravei la valea Timocului, iar din Bulgaria zona Vidinului până la Lom. Nicolae Iorga spunea că “atât în Serbia cât şi în Bulgaria sunt sute de mii de români care trăiesc dincolo de apă tocmai cum trăiesc oltenii şi ţăranii munteni pe malul cel stâng”, iar George Vâlsan că avem aici “o adevărată Bucovină de Sud”. Regiunea este cunoscută şi sub numele de Tribalia de la tribali- populaţie de neam tracic (după Strabo, Diodor etc) sau Iliric (după Ştefan din Bizanţ) atestată aici încă din sec. VII-III î. Hr .Tribalii aveau o organizare statală proprie şi s-au remarcat în bătălia contra lui Filip al II–lea al Macedoniei, pe care l-au înfrânt şi l-au rănit. Populaţia tracică de aici a început să fie romanizată înaintea celei de la nord de Dunăre, romanii începând în ultimele decenii ale erei trecute şi terminând în anul 15 d. Hr. întemeierea provinciei Moesia, împărţită în anul 86 în Moesia Inferior şi Superior. Moesia Superior a servit ca bază de plecare în războaiele împotriva dacilor în timpul lui Domiţian şi Traian, iar după retragerea aureliană, în 285 Diocletian împarte teritoriul în 4 provincii: Dacia Ripensis lângă Dunăre, Dacia Mediteranea cu centrul la Niş, Moesia Prima în nord-vest şi Dardania în sud. Apropo de Moesia, cronicarul grec Niceta Choniates afirmă despre locuitori că “înainte se numeau Mizi, iar acum Vlahi”. Această organizare a dăinuit până în timpul lui Iustinian. La începutul sec. VII dominaţia romano-bizantină cedează sub presiunea slavilor. În a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea la Remesiana (Bela Palanka de astăzi, aflată la 30 de km est de Niş), capitala Daciei Mediteranea, a activat episcopul Niceta de Remesiana, “apostolul dacilor de pe ambele maluri ale Dunării” după cum îl numeşte Vasile Pârvan. Timocul a fost numit de daco-moesi Timakus, iar Morava va fi Margus, provincia numindu-se Margensis (sârbii îi spun Craina care înseamnă margine). Împăratul Caius Galerius Valerius Maximus s-a născut într-o familie din Timoc dintr-o dacă refugiată de la nord de Dunăre. Legăturile dintre nordul şi sudul Dunării sunt evidente şi prin strămutările de populaţie. În anii 10- 12 î.Hr., consulul Sextus Aelius Catus transferă 50 000 daci la sud de Dunăre, la 57-67 î.Hr. guvernatorul Moesiei strămutase 100 000 suflete în dreapta fluviului. Dintre cei 80 de împăraţi romani 40 au fost de origine traco-iliro-dacă. Iosif Constantin Drăgan le înşiră numele în “Istoria românilor”. În 328 Constantin cel Mare a făcut pod de piatră peste Dunăre. Importanţa excepţională în destinele imperiului roman a zonei între sec III-VI l-a făcut pe V. Beşevliev să vadă în statul roman de atunci un “imperiu roman de neam tracic”.

Iată că la sud de Dunăre procesul de formare a poporului şi limbii române prin durata mult mai mare a stăpânirii romane s-a putut desfăşura chiar mai temeinic decât în Dacia (al cărei nume va fi chiar împrumutat pentru parte din Moesia). După mulţi istorici (Puşcariu, Dragomir, Gamilscheg etc) Timocul, Banatul şi Oltenia sunt leagănul formării limbii române . Sârbii cu greu au slavizat mai apoi şi numai în parte rămăşiţele coloniilor romane şi populaţia tracă romanizată. Populaţia românească s-a păstrat mai curată în văile înalte şi pădurile dese ale acestui ţinut muntos al Timocului. I.F. Dobrescu, în revista Geopolitica nr 1/2005 afirmă că “nu avem nici o dovadă de-a lungul a o mie de ani de istorie că regiunea timoceană ar fi fost la origine sârbească şi că ulterior, la o dată neştiută ea s-a transformat într-una românească, aşa cum se prezenta ea la sfârşitul secolului al XIX-lea, când de la est de râul Morava şi până la graniţa cu Bulgaria nu se vorbea decât româneşte”. Aria de formare a poporului român de la sud de Dunăre a fost mult mai mare, ea întinzându-se de la Dunăre şi până în Tessalia. Urme ale acestei romanităţi mai întâlnim şi astăzi în Serbia, unde localităţi precum Grădişte, Surduliţa, Ursule, Surdul, Corbul, Cătun, Clisura, Clisuriţa, Surliţa, Vlasina, Izvor, Gumerişte, Târgovişte precum şi altele, aflate în sudul Serbiei de astăzi, în districtul Pcinia, amintesc de populaţia românească care le-a numit astfel şi care în prezent a fost asimilată de către sârbi. În secolele X – XIV a existat şi o episcopie a “vlahilor”, supusă canonic arhiepiscopiei de Ohrida, care în secolul al XIII-lea îşi avea sediul la Vreanoti, localitate identificată cu Vranje, în sudul Serbiei. Astfel, Nicolae Iorga consemna că “pe la 1200 Ştefan Nemania dă Hilandarului 170 de familii de vlahi, cu juzii lor. Sub Ştefan Uroş I se adaugă alte 30 de familii la Drin. Donaţii se mai fac, cu sutele de familii de Ştefan Nemania pentru mănăstirea Jicea, de Ştefan Uroş II pentru o altă mănăstire şi pentru Gracianiţa, de Duşan pentru o mănăstire lângă Prizern. Vlahii sunt pe atunci şi lângă Marea Adriatică, şi în Zeta şi pe la Priştina”. Istoricul ceh Jirecek, marele specialist în istoria Balcanilor, consemnează nume romanice în toată regiunea Nişeva, Struma de Sus şi Ischer precum: Herul, Bănişor, Creţul, Borbulovici, Viturcii. Românii de aici precum şi cei din Croaţia, Bosnia, Muntenegru poartă numele de vlaşi sau vlahi. Pe la 1348 în Croaţia exista o Valahia Mică, în Serbia evului mediu regiunea Raşca se numea Staro-Vlaska (Vlachia Veche), Valaşka era o parte din Moravia. În Cronica slavilor din Diocleea (1160-1170) se arată asimilarea vlahilor de către slavi, provincia era o Valahie şi era locuită de valahi . În timpul migraţiilor şi atacurilor avaro-slave de după sec. VII populaţia sud-dunăreană romanizată a fost parte slavizată, parte s-a retras în munţii din Peninsula Balcanică, dând populaţia aromână, parte s-a retras înspre apus între coasta dalmată, Drava şi Morava dând pe acei maurovlahi (morlaci sau vlahii negri) , iar o parte a rămas în munţii Timocului numeroase izvoare amintind vlahii timoceni. La 818 “ducis Timocianorum” trimit soli la franci spre a solicita ajutor împotriva bulgarilor. Stoian Marokovici în “Les problemes serbes” se referă la Constantin Porfirogenitul care menţiona că pe Morava, Mlava, Pecus nu erau sârbi, ci o altă “populaţie de o altă formaţie etnică” . Kekaumenos din sec. XI vorbind despre vechii locuitori de la sud de Dunăre şi lângă Sava spune că “îi numim daci şi besoi”. Ţinutul ajunge de pe la anul 1000 iar în stapânire bizantină vreme de două secole. După cum relatează clericul Ansbert, participanţii la cruciada a treia au fost atacaţi de vlahii dintre Timoc şi Morava. Niketas Choniates şi Kekaumenos amintesc de o traditie a rezistenţei valahe în faţa bizantinilor. Primele mănăstiri din zonă datează din sec. XIII şi cărţile istorice sârbeşti spun că sunt făcute de Radul I Voivoda Vlaşci. La sfârşitul sec. XIII în această parte a Serbiei a fost o evidentă ridicare a elementului românesc, regii sârbii au dat privilegii românilor şi cnejilor lor. Iorga amintea o teză conform căreia în sec. X chiar era o formaţiune politică în zona Vidinului ce şi-ar fi extins autoritatea şi asupra malului stâng al Dunării. În 1210, voievodul Mihail al Transilvaniei vine cu o armată din saxoni, români, secui şi pecenegi în ajutorul ţarului Asan Burul din Vidin. Împăratul Iustinian recunoscuse de la începutul sec. VIII titlul de Caesar (ţar) bulgarilor ce îl ajutaseră să recucerească tronul după ce tot el i-a învins şi strămutat pe mulţi în Asia Mică. Statul Asăneştilor este prezentat în izvoare ca “ţara valahilor”, arhiepiscopul Ioan de Sultanyeh face speculaţii privind latinitatea bulgarei şi a delimitării geografice a “Volaquiei”. Paisie, egumenul mănăstirii Hilandar în “Istoria slavo-bulgară” în 1762 spune despre vremea lui Asan cel Bătrân că “luaseră vlahii erezia romană, citeau vlahii latineşte că aceia sunt cu latinii de un neam şi o limbă” şi că mai apoi au oprit acestea cu pedeapsa că “li se va tăia limba” şi “aşa vlahii s-au întors la credinţa pravoslavnică şi citesc slavoneşte acum” . Asan II stăpânea şi Cetatea Severin pe care o pierde la 1236 pentru a păstra ţinutul timocean Branicevo. După 1240 ungurii vor ocupa Maciva şi Braniceva. Există aici un Greborius ban de Cucevo şi Branicevo. O parte a zonei (fără să atingă Timocul) va fi dăruită de regele Ungariei ginerelui său sârb Dragutin. Va fi restituită însă lui Carol Robert. Vidinul era al despotului Şişman şi urmaşului său Mihail. Statul Timocean de la Dunăre dintre râurile Pek şi Lom (1280-1397) avea o populaţie majoritar românească şi o dinastie în mare parte de origine română (Sracimir era fiu de domniţă româncă şi soţ al unei românce. Ungurii sub Ludovic I au pătruns în Bulgaria, unde cuceresc Vidinul în 1365 şi desfăşoară încercări de consolidare a ocupaţiei concomitent cu acţiuni de convertire la catolicism. Acestea nu au făcut decât să alimenteze revolta localnicilor bulgari şi români timoceni de credinţă ortodoxă. În 1363 şi 1369 domnul muntean Vlaicu Vodă trece Dunărea pentru a elibera Vidinul. Succesul românesc făcut “şi cu voia unor locuitori ai săi” a înlăturat stăpânirea ungurească din banatul Vidinului şi a avut un mare răsunet, Vlaicu Vodă fiind apelat cu titlul de rege. Făcuse ceea ce va face Mihai Viteazul în Ardeal. El a mai cucerit şi Severinul şi Nicopolul. Ungurii luaseră Vidinul de la Straşimir ce era cumnat cu Vlaicu. Voievodul român până la încheierea păcii i-a dus pe locuitori la nord de Dunăre şi urmau să se întoarcă. Ungurii vor uni politic şi administrativ Timocul şi Banatul sub conducerea unui ban din Vidin. Vlaicu vodă a primit o compensaţie în Făgăraş şi Severin şi a rămas apoi garant al ţaratului de Vidin recucerit de la unguri. În 1388 Şişman se închină sultanului care în 1397 după bătălia de la Nicopole îl va transforma în sangeacul, apoi paşalâcul de Vidin. În sec. XIV urmele vlahilor timoceni se întâlnesc în mai multe acte oficiale ale ţărilor sârbe. Peste prima alcătuire etnică s-au adăugat şi elemente macedo-române de la Pind şi din Balcani. Balcanistul Sanfeld arată că între sârbi şi bulgari s-au interpus vlahii din zona Moravei pomenind şi de Vlaşka Planina (Munţii Româneşti). Radu I Basarab (1377-1384) a fost şi el protector al ţaratului de la Vidin, acest lucru fiind consemnat de inscripţia voievodului Radu în biserica domnească de la Curtea de Argeş “domn singur stăpânitor al UngroVlahiei, al Vidinului şi al Oblastiei”. A ridicat mănăstirea Mănăstiriţa din ţinutul Cheia în dreapta Dunării. Mircea cel Bătrân şi-a impus şi el voinţa în Balcani în repetate rânduri. Ruinele bisericii ridicate de Radu cel Mare la 1501 se văd azi în localitatea Lopuşnia la poalele muntelui Rtan. Sfântul Nicodim de la Tismana era se pare fiul unui cnez român din Serbia şi a unei domniţe înrudite cu familia cneazului sârb Lazăr (1371 – 1389), şi şi-a început viaţa monahală la mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, după care s-a stabilit la Şaina, lângă Cladova, întemeind aici mănăstirea cu hramul Sfânta Treime. I se mai atribuie întemeierea mănăstirilor Vratna şi Manastiriţa, aflate în apropiere. Sfântul Nicodim a întemeiat şi condus mănăstiri aflate pe ambele maluri ale Dunării, fiind protejat şi sprijinit în opera sa de construire de mănăstiri şi de întărire a monahismului de către familia Basarabilor şi de către cneazul sârb Lazăr, care au dăruit ctitoriilor sale mai multe sate şi alte importante donaţii. Ajutor bisericilor din sudul Dunării vor da şi Matei Basarab, Grigore I Ghica, Ştefan Cantacuzino.


 Viorel Dolha

 Sursa http://ro.altermedia.info/