REGATUL DACIA

DACIA

 De la Nistru până la Tisa, de la Dunăre până sus la Dorohoi, de la Timişoara până la Marea Neagră, Să ştie toată lumea: Români vom fi mereu, Ţara vom iubi-o şi la bine şi la greu!

Stau câteodată şi mă uit la ţara mea, România şi nu pot să nu remarc frumuseţea locurilor şi a oamenilor din ea.
 Suntem un popor aparte, de sine stătător, care are ca vatră, unul dintre cele mai binecuvântate si protejate locuri ale planetei Pământ.
 Simt că este nevoie să vorbim puţin despre istoria ţării noastre, pentru a ne ridica moralul şi a ne aduce aminte ca totul este trecător, tot astfel vor fi si cei care acum încercă prin toate mijloacele să ne facă viaţa tot mai grea.
 Însă nu vom vorbi despre istoria aceea “fabricată”, pe care am invăţat-o în scoală, nici despre cea recentă si otravită de toţi parveniţii aflaţi la putere…….. vom vorbi despre istoria adevarată a neamului românesc, istorie pe care nu ne-o poate fura nimeni. Afirm cu tărie că ne pot fura orice în afară de

 "NOI SUNTEM" !!!

De-a lungul vremii istoricii au înterpretat istoria după bunul plac şi după cum o dictau interesele ţării din care proveneau. Tot astfel s-a întâmplat şi cu ţara noastră. Deoarece în prezent suntem o ţară mică si nesemnificativă în ochii marilor puteri, toate amănuntele istorice privitoare la începuturile civilizaţiei din ţara noastră şi nu numai, au fost trecute cu vederea sau chiar schimbate, deşi dovezile concludente şi categorice nu au lipsit.
 Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari naţiuni, printre care şi cu aspiraţii înalte la titlul de popor ales, cunoscătorii ştiu unde bat.

 În zona Olteniei sau înregistrat cele mai vechi locuinte în bordeie din lume (18,000 ani inainte de Cristos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vre-o dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Christos).

 Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii….etc. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume.
 La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului. 

Şi acum ţineţi-vă bine. Începând cu anul 1995, dupa studii îndelungate, însă intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos. 
Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. 
Lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

Dacii sunt singurul popor din antichitate pe care arheologia îi consemnează autohton, poporul care nu a părăsit ţara lui de naştere.

 Traco-dacii erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa. În jurul anului 1400 Î.C, se construieşte în Tracia nord-Dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii). Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoala Zamolxiană, şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului. Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor,(Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.

Zona Nord -Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru. Un teren bogat în aproape toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale…..etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra strămoşească şi nici deznaţionalizaţi. Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri. România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii.


PELASGII
 http://youtu.be/rZTU4nWGvxg
 DACII
 http://youtu.be/WvJKPNDbuYM
 COMORILE TRACILOR
 http://youtu.be/jnY0knx2lb0
COMORILE DACILOR
 http://youtu.be/ZGUYdgAyIgQ
 LECTIE DE PATRIOTISM-DISCURSUL LUI DECEBAL;
 http://youtu.be/SrvdudY0_QQ

Cavalerii TRACI: Heron și Mitra

Mergând, pe valea apei încărcate de strălucire, într-o dimineaţă însorită de aprilie, au apucat-o pe Bendis chinurile facerii şi a intrat în peştera ei de lângă stâncă, împreună cu una dintre preotesele lunii, aducând pe lume un băiat care purta în jurul frunţii un nimb solar şi o rozetă cu patru foi. Peştera devenise spaţiul sacru în mijlocul căreia se întreţinea focul la vatră, păstrând vie şi aprinsă săgeata şi muzica lui Orfeu, din cântecul căruia îngânau preotesele, seara sub constelaţia lirei, în jurul tăciunilor aprinşi, acolo între Danubiu şi plaiul muntos al Carpaţilor, unde se născuse şi cântăreţul trac.

Întâiul strigăt al copilului a chemat nimfele – mirese ce locuiau în grotele de pe vârful munţilor şi care se ocupau cu dansuri, cu cântece şi cu jocuri şi însoţeau eroii, răspândind binecuvântare şi fertilitate. 
Nimfele erau când fecioare tinere şi frumoase, când păsări albe plutind în înălţimi şi în adâncuri. S-au înfăţişat în jurul leagănului trei lebede albe, lunecând graţioase prin încăperea strâmtă. Orele şi clopotele zilei se dizolvau, pietrele şi priveliştea se evaporau, iar bucuria se cocea precum un fruct, care în cele din urmă va deveni luminos şi locuit de taine. 

 Prima preoteasă a lunii era moaşă şi, mergând la izvorul viu coborât în piatră din Împărăţia Înaltului, l-a scăldat pe prunc în apa strălucitoare ca soarele zilei, în energia telurică şi în Harul venit de la mari depărtări pe razele de lumină ce unduiau pretutindeni.
 Au coborât apoi trei ursitoare care urmau să aducă daruri noului născut după credinţa înaintaşilor şi după obiceiul locului. Au venit, bătând din aripi argintate, Cama – zeul iubirii, Danu – mama ploilor şi a pajiştilor bogate şi Surya – zeul soarelui. 
 Prezicerile lor umpleau cerul cu aripi şi auzeau prin aerul îmbălsămat de miresme un singur cuvânt uriaş, dincolo de Cer, un cuvânt precum soarele care desfăcea din chipul său bucăţi minuscule pe care le trimetea pe pământ şi le făcea să respire.

 Cavalerii aveau ştire de existenţa acestui cuvânt ce dăruia lumină şi viaţă. Cuvântul însemna nemurire. Au urcat deasupra peşterii, în văzul luminii argintate de razele solare, purtând pruncul în leagăn, pe braţe şi încredinţându-l Înălţimii. 
În peşteră, au întreţinut focul cu flacără înaltă, focul ce întreţine viaţa care dă chip şi visare către veşnicul orizont al luminii. 
Viaţa care ni se oferă cu adevărat împreună cu limpedea privelişte a cerului. Gebeleizis – tatăl, a scos de pe pieptul său un medalion din bronz, de zece centimetri în diametru şi de un centimetru şi jumătate grosime, având încrustat pe el o cruce cu piciorul frânt, asupra căreia se răsfrângeau razele astrului fierbinte, dăruindu-l primului său fiu.

 Provenea de la strămoaşa lui, zeiţa Thracia, care a prevăzut că se va naşte, într-o peşteră luminată de flăcările unui foc veşnic, un mare cavaler care va fi căpetenie nebiruită şi va veşnici, pe tărâmul morţilor ca întemeietor de credinţă, iar numele lui va fi Heron. 
Numele său picurase argint, într-o noapte cu stele, în visul lui Bendis. Lebedele au atins uşor cu aripile moi leagănul pruncului, oferindu-i viaţa luminoasă şi veşnicia, pe care o dăruiau tuturor cavalerilor şi s-au retras în abisurile luminii. 
Cama i-a dăruit iubirea, Danu i-a dat rodnicia şi fertilitatea iar Surya i-a dăruit întinderile munţilor, ale câmpiilor, râurile, izvoarele şi lumea, îmbrăţişate de raze.
 O întreagă împărăţie pe care să o stăpânească cu înţelepciune şi cu dragoste, dar şi interdicţia de a nu călca apa din adâncul prăpastiei din Valea Cerbului, de sub munte, pe care o stăpânea, de multe veacuri, Balaurul Roşu.

 I s-a dat triburile tracilor „neamul cel mai numeros după cel al Inzilor”, să le ofere viaţa şi să-i călăuzească către nemurire, însă toate doar pentru suflet. Sufletele dacilor vor deveni veşnice printr-o iniţiere pe drumul cunoaşterii vieţii spirituale, începută de Zamolxis şi Deceneu, printr-o legătură cu Tăriile Ceriului. Aşadar el trebuia să fie Cavalerul Credinţei care va conduce poporul pe drumul binelui., al armoniei. 
El va fi cel ce va prinde balaurul care dezbină neamurile, ucide fete şi îl va pironi încolăcit de trupul unui stejar, el va fi eroul civilizator care va purta veşnicia lumii sale către apartenenţa integrală la substanţa cosmică.

 Era prima dată când un prunc se glorifica chiar în primele ceasuri de la naştere. Fusese îndemnul lui Bendis – zeiţa magiciană care a ţipat în timp ce năştea, rostind: Voi dărui lumii un mare Cavaler al Luminii! Ce n-a mai ştiut Bendis era un nou miracol. 
După câteva ore de la naşterea lui Heron, ce tocmai fusese luat şi purtat la Altar, după obiceiul locului, să fie închinat tăriilor, dureri noi au înteţit-o peste pântec şi, fiind doar cu moaşa alături, care aştepta să elimine casa în care-l purtase pe prunc, a dat naştere, cât ai clipi, unui nou băiat, fapt ce a copleşit-o, nebănuind o singură clipă, că purta gemeni.
 N-au mai avut cu ce să-l dăruiască pe al doilea fecior şi i-au zis amândouă, într-un glas, Cavalerul Vânător, numindu-l Mitra. 
Acest dar al vânătorii fusese oferit şi fratelui său mai mare, dar se gândiră la numeroasele instrumente de vânătoare pe care le aveau de la strămoşi şi cu care, cei doi fraţi, ar merge împreună prin codri după vânat.

 Amândouă au hotărât să-l păstreze şi să-l crească în taină pe geamăn, fără ştirea căpeteniilor care oricum aveau misiuni mai grele decât acelea de a se ocupa de copii. 
I-au mai dăruit pădurile de brazi şi de foioase, fiindcă trupul său emana un miros îmbietor de răşină amestecat cu parfum crud de ape şi de cer. 
Când soarele pătrundea printre gratiile de la ferestre, micuţul părea învăluit de o aureolă împletită de raze colorate şi parcă plutea prin lumina vie îmbrăţişată de soare.

I-a alăptat însăşi Marea Zeiţă pe amândoi pruncii de la izvorul sânilor săi până ce au prins putere şi s-au ridicat în picioare, alergând prin priveliştea înflorită a lunii aprilie, din plaiul munţilor Carpaţi. 
Semănau unul cu celălalt de nu puteai să-i deosebeşti, doar mama ştia că al doilea purta pe umărul stâng semnul unui cap de lup. 
Şi parfumul plăcut de cetină îl mai deosebea pe Mitras de fratele său, Heron. Au copilărit în dragoste şi prietenie, dăruind bucurie şi căldură celor din jur. 

Au locuit în imperiul înţelepciunii şi al liniştii, în templul muntos, zbenguindu-se prin lumina de miere a timpului grăbit. 
Afară noaptea respira, se desfăşura plină cu uriaşe ramuri fierbinţi şi oglinzi ale fluviului care purta pe valuri fructe, ochi, frunzişuri, spinări ce străluceau, trupuri care îşi deschideau calea prin alte trupuri năpădite de taine.

sursa -

Zeita BENDIS

De unde vii, Zeiţă, cu chipul de spumă învăluit în raze albe, şi râzi precum râde marea, precum râde vântul, prin codri de aur ai timpului?

 De unde coboară fiinţa ta angelică, dansând fără greşeală într-o zi de piatră, în care guşti singurătatea din templul misterios al nemuririi? 

De unde vii, zeitate a Muntelui, pe covorul subţiat de lumină, de unde vii, Stăpână, peste prospeţimea aerului, tu, odraslă a întemeietorului de neamuri?

 Din ochii tăi alunecă ape, flacăra lor incendiază păduri, mâinile tale strâng frâiele calului alb, purtându-l către o insulară catedrală îmbrăcată în veşminte de purpură, către un drum domol deschis printre hăţişul din viitor al zilelor neamului tău. 

Din visele tale se înalţă munţii plini de comori şi mărturii străvechi.

 În privirile tale străluceşte fascinanta floare de lotus cu o mie de petale care închide în ea spiritul suprem al poporului geto-dac, care închide între petalele ei focarul spiritual, în care se manifestă sinele nemuritor, centru suprem de integrare a întregii vieţi în relaţie cu Divinitatea. 

De unde vii cu mâinile strânse pe frâiele roibului înaripat, purtând în pântec Cavalerii Danubieni învăluiţi în fluxul benefic de energie cosmică din Munţii Carpaţi? 

De unde vii prin tumultul de raze adunate mănunchi în culorile curcubeului viu ce-şi trage rădăcinile din apa nemuririi şi o duce în valuri spumoase peste zariştea lumii tale?

 Zeiţă a iubirii şi a feminităţii, de unde vii spre vremurile solare ca o pasăre a Paradisului ce-şi deschide aripile precum tălăzuirea aprinsă, îmbrăţişând şi muntele şi plaiul, câmpia şi apele învălurite în cascade de strălucire? 

Marea Zeiţă trecea, trecea ca o muzică-n zbor şi părea suspendată între pământ şi cer.

 Ea, stăpâna munţilor, urca plutind peste stâncă, peste pisc şi peste piatră, pe roibul înaripat de rochia să de sticlă, de rochia să de apă, de flăcările din ochii ei care dădeau glas păsărilor şi freamăt copacilor. 

Visa la lumina ce se dezbracă în râu şi la strălucirea ce hrăneşte memoria pietrei din adânc şi de-afară. Spre vârf, în căuşul palmelor unei amiezi însorite, părea o statuie ecvestră asediată de lumină. 

În jurul său, secole de piatră reînviau în magia de oglinzi ale cerului. 

Am vorbit cu ea, pe Vârful cu Dor, precum vorbesc între ele izvoarele şi stâncile şi frunzele şi rădăcinile, am vorbit cu ea în numele unei vechi şi mari iubiri, o iubire care vieţuieşte de veacuri ca un clopot în trupul muntelui, în inima lui de aer prin care respiră adâncul ce vibrează şi creşte pentru a rodi o clipă de splendoare. 

Am vorbit cu ea, însoţind-o pe Valea cu Brazi, precum vorbesc între ei munţii brumaţi de vălurirea vremii, am vorbit cu ea în numele unei mari credinţe pe cerul căreia era gravat numele Dumnezeului Unic.

Marea – Bendis – zeiţă a lunii, a pământului şi a pădurilor, avea un chip angelic, o faţă rotundă, bucălată cu pomeţii proeminenţi şi cu părul blond împletit în două cosiţe lăsate pe spate.
 Ochii ei erau de-un verde limpede precum izvoarele adânci în care se înecau vârfurile de brazi. 
Era îmbrăcată în straie împărăteşti din lână şi din blănuri lucrate cu dibăcie de femeile trace. Avea cizme scurte din piele, bătute cu ţinte de argint.

 Zeiţa purta o tolbă de săgeţi pe umăr. Umbla, uneori, însoţită de un cerb şi de un şarpe, iar alteori călătorea împreună cu două căprioare. 
Se născuse în Ţara Soarelui din neamul regelui Traciei, Oeagrus şi fusese dată ca soţie lui Gebeleizis, bătrânul zeu al focului, al fulgerului, al cerului înnourat şi pluvial dar şi zeu al luminii.
 Uneori părea tânără şi radioasă, iar alteori era tumultuoasă şi aprigă. Era înţeleaptă şi cunoscătoare a istoriei şi a legendelor neamului său.

 Nu-şi încredinţase zeului dorinţa de a avea copii, fiindcă nu îndrăznise să se bucure de un asemenea mare şi preţios dar. Gebeleizis era socotit divinitatea supremă a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care le folosea în lupte, astfel că în urma lui zăceau în agonie sumedenie de imperii înfrânte. 
Apărea ca un bărbat chipeş, războinic şi puternic purtând barbă, atunci când provoca tunetele şi trăznetele. Alteori ieşea în mijlocul mulţimilor aşezat pe tron, dus de patru oşteni, sau în chip de călăreţ, având în mâna stângă un arc. 


Mai umbla Gebeleizis însoţit şi de un vultur cu corn, ţinând în cioc un peşte, când călătorea pe ape, iar în gheare un iepure, când apărea în şes sau pe câmpie.
 Acest zeu se credea stăpânul apelor şi al pământului şi era patronul aristocraţiei militare; având atribute uraniene.
 Zeul mai călătorea pe întinderile imperiului alături de un câine. 
Când nu apărea în ipostaza de luptător, ori vânător, el avea trăsăturile unui călăreţ paşnic, purtând în mână o torţă ori un corn al abundenţei. Alteori venea în mulţime cu trei capete, asemeni cu câinele care îl însoţea. Era semn că hotarele îi erau ameninţate.

 Adună popor şi pornea ca un vifor, aruncând furtuni şi trăznete şi foc asupra duşmanilor. În Altar, lângă lumea tribală, se înălţa ca un zeu binecuvântător, având primele trei degete ale mâinii drepte ridicate sau desfăcute, iar celelalte strânse în palmă.
În timpul rugăciunii închidea ochii şi asculta cum cântă lumină peste vârfurile de piatră, până când amiaza fierbinte îşi făcea cuib în timpanele sale. 

Vedea columna uriaşă învăluită în nori, figură titanică, în mijlocul celor douăsprezece divinităţi pastorale şi agricole care o însoţesc, acolo, la baza Vârfului Omu, străjer al terasei dintre Valea Cerbului şi Valea Obârşiei, unde domneşte de-o veşnicie Sfinxul, păzitor al pragurilor.
 Nicicând lumina nu s-a împărţit în atâtea făclii ca atunci când o voce de Sus l-a vestit că va avea copii. O voce ca un ţipăt de pasăre, coborâtă printr-o străluminare de curcubeu, o voce din cerul în care a crezut pentru prima oară. 
Totul părea acum pentru el o tăcere prelungă şi o aşteptare imaculată. 

De-acum se putea retrage în liniştea sa, lăsând loc timpului nou şi vrerilor sale. 
Îmbătrânise puternic şi pentru prima oară se simţea prea mic pentru a săvârşi asemenea minuni şi întrezărea, acolo în depărtările cerului, o putere a luminii închegate şi amestecate cu întunericul de jos. 
Pentru prima oară credea în forţa unei providenţe care încarcă pământul de energii şi călăuzeşte paşii zeilor cu puteri mărginite. 

Va avea urmaşi, aşadar, de-acum putea să se retragă în sihăstrie spre a dărui calea lui Zamolxis, zeu unic, înţelept şi adorat pentru calităţile sale morale, pentru eroism, nobleţe şi pentru simplitatea vieţii, de către poporul geto-dac.

sursa -

Genetic, nu ne-am schimbat de 5.000 de ani, suntem tot daci !

                 Genetic, nu ne-am schimbat de 5.000 de ani, suntem tot daci !


Un studiu de paleogenetică, realizat între anii 2003-2006, a arătat că, genetic, suntem daci, iar teoria latinizării făcute de Imperiul Roman este falsă. 
Studiul, realizat de dr. Georgeta Cardoş , specialist în genetică, cu sprijinul Universităţii din Hamburg, Germania, a pornit de la ţesuturi osoase recoltate din peste 20 de situri arheologice din România, de la un număr de 50 de indivizi aparţinând populaţiilor care au trăit aici cu 5.000 de ani în urmă. 
Datele genetice obţinute au fost comparate cu cele ale românilor de astăzi.
 Concluzia a fost că între actuala populaţie a României şi cele care au trăit pe teritoriul acestei ţări cu 5.000 de ani în urmă există o clară înrudire genetică, iar fondul de bază dovedeşte continuitatea şi legătura strânsă cu populaţia străveche, adică cu dacii, ramura nord-dunăreană a marelui neam tracic.

Miceal Ledwith, confident al Papei Ioan Paul al II-lea şi omul care a avut acces la toate documentele secrete din biblioteca Vaticanului, a făcut recent o afirmaţie care a şocat lumea academică şi nu numai. 
El a declarat că latina cultă se trage din limba română străveche, nu invers, cum se credea până acum! 
Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea (foto), unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă: 

“Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. 

Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină - 
 Grădina Maicii Domnului Cu alte cuvinte, teoria conform căreia romanii au cucerit o parte din Dacia, iar dacii, inclusiv cei din teritoriile necucerite de Roma, şi-au abandonat limba strămoşilor lor şi au început să vorbească latina e falsă. 
Conform declaraţiei lui Ledwith, la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie de translatori: vorbeau deja limba din care se născuse chiar latina.
 Din această perspectivă, românii apar drept unul şi acelaşi popor cu dacii, continuatorii direcţi şi legitimi ai acestora. Mai mult, ar rezulta că şi romanii ar fi fost neam tracic.
 Menţionăm că Miceal Ledwith este o personalitate irlandeză care nu are interese personale în România. 
De asemenea, reamintim că Papa Ioan Paul al II-lea a spus, cu ocazia vizitei în ţara noastră, din anul 1999, că România este “Grădina Maicii Domnului”. În această ordine de idei, se pune întrebarea: ce ştiu cei de la Vatican despre noi, iar noi habar nu avem? 

sursa -
 : http://www.libertatea.ro/detalii/articol/omul-care-a-avut-acces-la-documente-secrete-din-biblioteca-vaticanului-limba-latina-se-trage-din-cea-romana-nu-invers-

Dragonul Dacic !

.......in vino.. veritas… si adevarul doar inima il stie!

 Atunci cand dacii si-au pierdut credinta, lupul nu a mai urlat, atunci au indraznit sa intre pe acest taram cei ce ne-0au adus batranete fara tinerete si moarte fara de viata.

Lupul din voi mai urla oare?


Poate cel mai straniu, ermetic si neobisnuit stindard din antichitate al unei armate a fost dragonul dacic, acesta era nu doar un simbol ci o veritabila arma psihotronica ce colecta energia armatei si o transmitea la distante de zeci de kilometri demoland moralul si starea de spirit armatelor invadatoare.

Dragonul dacic porneaza de la lup, volk, care este animalul totem, lupul care mereu este personajul pozitiv in basmele romanesti.. lupul alb… (lupul solomonarului / hultanului / lupul magic zburator / lupul cu ochi rosii.. daemonul.. si aici pot sa vorbesc ore intregi despre acest lup) A doua parte este APA, dacii se rugau la apa, de la ei provine apa magica, apa vie, apa moarta, tot prin intermediul apei se aduceau rugi multumiri, aici pot fi gasite vaste analogii cu teoria “chi” a lui Masaru Emoto, dacii se rugau la apa inainte sa o consume, am scris cel putin 5 posturi foarte interesante dar numai introductive despre misterele apei pe acest blog. De asemenea un ritual foarte interesant era ca inainte de orice batalie dacii beau apa din Dunare iar la sfarsitul bataliei isi spalau armele in mare. 
Dincolo de asta Dacia vine de la D`aksha / D`aqua care inseamna tara apei.. minunile apei sunt milioane incepand de la cel mai sigur mediu de conservare a informatiei pana la fenomenele fizice si chimice.. Revenind.. dragonul dacic este trecerea de la Lup la Apa.. adica mai intai lup apoi sarpe apoi coada de peste… este un sincretism foarte evoluat..

Poate totusi cel mai secret, ermetic si despre care nu o sa vorbesc mult este taina nemuririi care au descoperito dacii, trecerea se facea prin unirea cu lupul si transformarea in LYCAN, care era un stadiu intermediar intre om si zeu… Daca Dacii consumau numai VIN ROSU si nu vin alb, acesta este un lichid esential care este primul pas spre lycani, “in vino veritas” fructele de culoare rosie au continutul cel mai mare in aur.. cu cat alimentele contin mai mult aur cu atat omul care le consuma devine mai mistic.. persoanele inteligente au o inclinatie nativa catre fructele rosii.. Dupa vin.. urmeaza sangele, sangele conserva informatii foarte bine.. dar nu perfect ca apa.. dupa apoa.. sangele este al doilea lichid care conserva cel mai bine informatiile.. iar dupa sange.. pe locul 3 este vinul rosu.. … in vino.. veritas.. Punctul de maxima intensitate / epicentrul de eficienta al aceastei arme erau muntii Bucegi / Sfinxul, in acel punct toata energia Daciei era adunata. Stindardul naţional al dacilor era format dintr-un dragon ridicat în vârful unei suliţe. 

El este figurat pe numeroase metope ale Columnei Traiane iar romanii înşişi i-a dat denumirea de draco. Acest dragon era format prin îngemănarea a două animale: capul de lup şi trupul de şarpe, ambele având o simbolistică foarte bogată şi plină de surprize. Stindardul dac este în sine un simbol iniţiatic ascunzând în sine atât imaginea Principiului cât şi imaginea Centrului Spiritual al lumii. Sub semnul lupului… Dragonul cu cap de lup şi corp de şarpe sintetizează în sine însuşi întregul simbolism zamolxian întrucât atât lupul cât şi şarpele sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe care manifestându-se în cadru ciclului se „descompune” în energiile creatoare, masculin şi feminin, zeul şi zeiţa, Apollo şi Artemis, desemnaţi prin şerpii Caduceului Hermetic ce tind să se reunească în vârful său în ceea ce filozofii medievali numeau Aor sau realizarea deplină a Marii Opere Alchimice. 

Din legendele antichităţii aflăm că Apollo/ Zamolxe se mai numea şi Lykos ceea ce se traduce prin lup iar, printr-o asimilare fonetică deloc întâmplătoare Lykos devine Lyke ceea ce în greacă înseamnă lumină. Nu întâmplător insula sfântă a lui Apollo de numea Leuke (Albă , Luminoasă) echivalentă fiind cu Avalonul celtic şi cu insula fericiţilor din mitologia greacă. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. În plan material el este Soarele, Cerul cel care dă lumina atât de necesară vieţii; Interesant este faptul că lumina albă cuprinde în sine cele şapte culori ale spectrului vizibil, după cum Principiul cuprinde în sine toate formale manifestării! În plan spiritual el este „lumina” iniţierii dobândită prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale! Pe de altă parte, numele Daoi sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate devine în dialectul traco-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. 

Prin urmare, dacii se identifică cu lupul, animal totemic desemnându-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni de pe pământ” deci oameni primordiali! Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse este că Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos – Zamolxe/Apollo. Peste tot pe întinsul lumii unde s-au aşezat pelasgii (dacii preistorici) aceştia au păstrat amintirea lupului. În Asia Mică, bunăoară, una dintre Iradierile Centrului Suprem din Hiperboreea dacică, aflăm toponime precum: Lycia, Lykaonia, Cilycia. Într-o altă parte a lumii, în nordul îndepărtat de această dată, Odin , zeul spiritualităţii germanice, era mereu însoţit de doi lupi.

 Întemeierea Romei se află şi ea sub semnul lupului ceea ce ne arată că, începuturile sale, cel puţin epoca regală, se află în legătură cu Centrul Spiritual din Carpaţi! Dacă avem în vedere consideraţiile de mai sus, Centrul Spiritual al Lumii este Hiperboreea, ţara lui Zamolxe/Apollo Lykos, Dacia străveche care prin aceasta se legitimează drept „ţara Lupului”! Aceasta cu atât mai mult cu cât Ovidius, poetul roman exilat la Tomis, ne spune că a fost silit să trăiască sub „axa lui Lykaon”. Această axă a lui Lykaon nu este alta decât Axis Mundi, Columna Cerului de-a lungul căreia Zamolxe/ Apollo (Lykos) trimitea Lumina Cunoaşterii(Lyke) pe pământ!
 Această Columnă a Cerului, Pomul Vieţii pe care urcă Şarpele (Iniţiatorul) devine astfel Coloana Luminoasă peste care coboară literalmente lumina din cer şi, în acelaşi timp, Coloana Marelui Lup Luminos (Alb) – Zamolxe/Apollo! …şi al Şarpelui… Şarpele este azi un animal foarte blamat, imagine arhetipală a răului, identificat în Biblie cu Satan. 
Ca fapt divers este de observat că toate simbolurile pelasgo-dacilor, şi mai ales cele care-l reprezentau pe Zamolxe, au fost „satanizate”! Să fie oare doar o coincidenţă? Sau cineva se „chinuie”, cu tot dinadinsul, să oculteze tradiţia primordială pelago-hiperboreeană? Nu răspundem acum la această întrebare deşi atât Biblia cât şi alte texte sacre vorbesc despre un război în cer.
 Nu este nici locul, nici momentul să detailăm aici acest subiect. Şarpele, reprezenta pentru pelasgo-daci Principul Creator, pe Zamolxe ca zeu creator al omului şi al lumii, care divizându-se în forţele ce-l compun da naştere Dublului Zamolxe, reprezentat hermetic prin cei doi şerpi întrepătrunşi ai Caduceului lui Hermes.

Ca Principiu Unic, dar cu acelaşi sens ca al Caduceului, Zamolxe este reprezentat prin toiagul lui Aesculap, patronul greco-roman al medicinii şi vindecării. Iată deci cum toiagul lui Aesculap devine el însuşi o emblemă a Axului Lumii pe care şarpele urcă. Numai că urcarea presupune şi coborârea ceea ce confirmă legătura Cer – Pământ, Principiu – Om, manifestarea Divinităţii Unice în Creaţia multiplă de-a lungul Axei Lumii, a Stâlpului Cerului, a axei lui Lykos de care aminteşte Ovidiu. 

Iată cum Zamolxe/ Apollo identificat cu Marele Lup Alb (Luminos) devine şarpele iniţiator. Aceasta cu atât mai mult cu cât insula sfântă a lui Apollo, Leuke (Albă, Strălucitoare), plasată în Marea Neagră de către toţi autorii antici care o menţionează, se mai numeşte şi Insula Şerpilor! Şarpele dacilor, lăsând la o parte capul de lup, are o caracteristică ciudată: zboară purtat în vârful unei suliţe. 
Aceasta ne demonstrează că este vorba de un personaj celest şi îl identifică cu Şarpele cu pene (Quetzalcoatl) al aztecilor, cu rol de iniţiator şi creator, venit (culmea!) dinspre răsărit! Iar în Răsăritul Americii este Europa iar în Europa era Dacia! Mai mult imaginea s-a umanizată era cea a unui om din rasa albă! Şarpele a fost identificat şi cu lebăda, care în zbor seamănă uimitor de bine cu un şarpe. Or, lebăda era adorată în Dacia încă din paleolitic, fiind emblema lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe.

 Legendele greceşti ne spun că Apollo pleca din Hiperboreea spre Grecia într-un car tras de lebede. Ori lebăda apare şi pe paftaua lui Negru Vodă, flancată fiind de doua turnuri şi reprezentând astfel Întreitul Stâlp al Cerului de pe muntele sacru al dacilor – Kogaion. Întrucât epitetul Lykos ce-l desemnează pe Apollo/Zamolxe ca Marele Lup Alb îl leagă nemijlocit de lumina spirituală prin transformarea lui Lykos în Lyke (lumină). Prin urmare şi în consecinţă Şarpele este Iniţiatorul suprem, Cel ce dă Lumina Cunoaşterii de dincolo de lume, de aparenţe. Şi cam peste tot pe unde apare şarpele el are rol de iniţiator.

 De fapt e frontispiciul templului apolinic din Delfi scria: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” un îndemn tipic iniţierii. Pe de altă parte, grecii denaturând adevăratul sens al tradiţiei moştenite de la pelasgi şi hiperboreeni au spus că Apollo a omorât cu săgeţile sale pe şarpele Python. Numai că cea mai cea mai mare profetesă apolinică a antichităţii se numea chiar Pythia (a se observa asemănarea fonetică dintre Python şi Pythia). Prin urmare greci au răsturnat valorile: Apollo/Zamolxe nu a omorât Şarpele ci s-a identificat cu el. 

Aceasta pentru că Iniţiatorul suprem, deţinător al înţelepciunii transcedentale, pe care o conţine în sine este în toate tradiţiile izvorâte din spiritualitatea primordială hiperboreeană reprezentat sub formă de şarpe. Că tot veni vorba de răsturnări ale valorilor. În creştinismul actual şarpele îl desemnează pe Satan, principiul primordial al răului. Să fie oare acesta sensul său adevărat? Nu credem. Povestea păcatului primordial este una simbolică şi mai ales răstălmăcită. Povestea ne spune că după ce Dumnezeu (Yahwe) l-a creat pe om la pus în grădina Edenului ca s-o lucreze dându-i poruncă să nu mănânce din „pomul Cunoaşterii binelui şi răului. Apare Şarpele şi o „ispiteşte” pe Eva să muşte din „fructul oprit” şi aceasta muşcând îl ademeneşte şi pe Adam. „Si li s-au deschis ochii şi au văzut că erau goi”. 

Dumnezeu se manie pentru neascultarea celor doi şi-i alungă din Eden. Acum ă întreb eu pe dumneavoastră ce fel de tată este acela care nu le asigură fiilor săi un minim de cunoştinţe ca de exemplu să discernă între bine şi rău? Ochii închişi ai lui Adam şi ai Evei reprezintă tocmai ignoranţa. Şarpele apare aici ca un Înitiator ca un personaj luminos contrastând cu obscuritatea lui Yahwe. Yahwe spune : dacă o să mâncaţi o să muriţi! Şarpele apare ca Marele Iniţiator Celest în acestă poveste deoarece oferă prin muşcarea din „fructul oprit” nu moartea oferită de Yahwe ci a doua naştere, regenerarea spirituală care e tot una cu iniţierea.

 Mai mult, iconografia „Căderii omului în păcat” ne demonstrează că respectivul Şarpe era unul celest deoarece el coboară din frunzişul arborelui. Pomul este Axa Lumii, Şarpele are un caracter luminos, el este Zamolxe/Apollo, Iniţiatorul Suprem, fructul oprit, mărul din grădina Hesperidelor este iniţierea, prin care se dobândeşte nemurirea, în care credeau din cele mai vechi tmpuri dacii iar Yahwe… este un mic zeu egoist şi mânios.

 Cu atât mai mult cu cât Iisus, marele iniţiat din Dacia şi Fiu al lui Zamolxe (v. mai multe în articolul intitulat Iisus, Marele iniţiat din Dacia) este reprezentat în heraldica hermetismului medieval ca un şarpe cu cap de leu încoronat (deci tot un dragon), imagine cunoscută sub numele de Regele Lumii. Pe de altă parte, Iisus însuşi îndeamnă : „Fiţi înţelepţi ca şerpii”! Ca şi Satan? 

Mă îndoiesc! Mai degrabă ca şi Zamolxe Şarpele Zburător, Principiul Iniţiator din care vin toate lucrurile şi în care se resorb toate. Zamolxe în ipostaza sa de Şarpe iniţiator a fost reprezentat de daci prin Şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, al cărui corp încolăcit desemnează semnul matematic şi metafizic al infinitului, un opt răsturnat! Concluzii Conform tradiţiei, păstrate până la noi, Polul Pământesc este o reflectare a Polului Celest fiind unul şi acelaşi cu Centrul Lumii pentru că Centrul Lumii este locul unde se manifestă direct activitatea Principiului, acţiune care se exercită de-a lungul Axei Lumii, a Columnei Cerului. 

Dragonul dacic îngemănând lupul şi şarpele aflat în vârful unei suliţe care reprezintă chiar Axa Lumii este chiar imaginea acestui adevăr. În plan terestru acest adevăr se manifestă prin dragonul desenat de lanţul muntos carato-balcanic expresie a unităţii primordiale înseşi acesta fiind spaţiul în care a emers cultura şi civilizaţia pelago-hiperboreeană.

Pe de altă parte, dar cu acelaşi sens, dragonul cu cap de lup nu este doar Şarpele Zburător, emblemă a Principiului Creator Zamolxe ci şi capul înţelepciunii divine în ordinea lucrurilor vizibile. 
Prin urmare, stindardul dacic îngemănează două aspecte ale lui Zamolxe Apollo: unul vizibil lupul şi altul iniţiatic, invizibil Şarpele. Şi în acest ultim sens al simbolismului degajat de dragonul dacic gura de lup devine o „gură de rai” iar prin revelarea Adevărului de dincolo de aparenţe obţinut prin iniţiere el este echivalent cu o „gura de aur”.

 In raboaie vantul care patrundea in gura lupului (totem din varful catargului) urla. urletul sau era asa de dramatic si patrunzator incat armatele romane erau patrunse de groaza si fugeau. este asadar o arma psihotronica de mare putere care uneori pornea cutremure sau aduna nori starnea vanturi si cutremure foarte puternice. 
Burebista a poruncit ca viile sa fie starpite, vinul rosu a disparut.. atunci.. dacii si-au pierdut credsinta.. in vino.. veritas… si adevarul doar inima il stie!


in vino.. veritas… si adevarul doar inima il stie!  Atunci cand dacii si-au pierdut credinta, lupul nu a mai urlat, atunci au indraznit sa intre pe acest taram cei ce ne-0au adus batranete fara tinerete si moarte fara de viata. 

Lupul din voi mai urla oare?

sursa - 

Legenda Lupului Dacic, Legenda Marelui Lup ALB

Acum vom pătrunde în lumea ce ne va duce pe urmele Marelui Lup Alb, straşnică fiară a Daciei, mâna dreaptă a zeului din munţi şi păduri. Dar să luăm firul de la un capăt şi să pornim a-l depăna. Se povesteşte că în munţii ce-l adăposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se află un preot al lui Zamolxis care avea părul alb ca neaua. Preotul nu era bătrân, era chiar un bărbat în floarea vârstei şi cu mare putere, dar care pur şi simplu aşa se ştia de când era pe lume, cu plete lungi şi albe ca omătul.La început, el umblase din sat în sat şi vorbise cu oamenii, convingându-i de adevărata credinţă, de puterea şi bunătatea marelui Zamolxis. Aceasta îi era menirea de preot şi o îndeplinea cu sârg deosebit şi bucurie, pentru că era convins de ceea ce făcea. Preumblările sale între hotarele ţării au durat până în clipa în care Zeul a aflat, că are în el un slujitor puternic şi demn de încredere, aşa că l-a chemat în munţi mai aproape de el. Acum, preotul cu părul alb ca neaua nu mai era nevoit să ceară în fiecare noapte adăpost şi mâncare ţăranilor.
Avea propria sa coliba la intrarea într-o peşteră. Fructele pădurii erau hrană să, iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apa din câte fusese vreodată pe pământ. Preotul nu stătu degeaba în pădure. Pentru că nu avea aproape oameni cărora să le vorbească, începu cât era ziulica de lungă, să glăsuiască vieţuitoarelor codrului. Mai mult: stând cât era ziulica de lungă singur şi având ca tovărăşie doar fiarele şi vieţuitoarele pădurii, le-a prins graiul.
 La început era mai greu, doar le înţelegea, apoi, inectul cu încetul a început să le vorbească pe limba lor, să le ajute şi să le ceară sfatul câteodată. Nu de puţine ori a făcut în aşa fel încât animalele să nu se mai ucidă între ele.
 Preotul cu părul alb ca neaua ajunsese în câţiva ani conducător al pădurii, dar dintre toate vieţuitoarele de acolo, mari şi mici, cel mai bine se înţelegea cu lupii, aceştia fiind mai aproape de sufletul său. Haitele veneau mereu la coliba din gura peşterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci când foamea mistuitoare le cerea să omoare vreo ciută, omul nostru mergea chiar în fruntea lor la vânătoare, învăţându-i pe lupi să aleagă pentru hrană animalele bolnave sau bătrâne.
 Le spunea: - Cu toţii ne-am născut pe acelaşi pământ şi trăim pentru bunul nostru stăpân, Zamolxis, atotputernicul. Şi eu şi voi, dar şi bietele ciute. Fiecare lucru are un rost pe lume, aşa că să nu ucideţi decât căprioarele care, dintr-o pricină sau alta, nu mai sunt de trebuinţă. Haitele ascultau cu luare aminte de vorbele sale. Atunci când nu înţelegeau întrebau.
 Se mai certau din când în când, dar totdeauna după atfel de clipe veneau la preot şi-I cereau iertare dacă îl supăraseră cu ceva. Îl iubeau că pe unul din fraţii lor şi-l respectau că pe o căpetenie. Viaţa preotului nostru continuă mulţi ani aşa, dar soarta să avea să se schimbe în curând.. În vremurile în care ne aflăm, nu numai preotul, dar întreg poporul Geto-Dac trăia în bună înţelegere cu jivinele de prin păduri şi munţi şi mai ales se înţelegeau cu haitele de lupi care creşteau şi se înmulţeau sub oblăduirea Zeului.
Poate tocmai de aceea preotul cu părul alb ca neaua se apropiase atât de mult de ei… sau poate fusese mâna lui Zamolxis, asta nu o mai ştim, căci pierdut pe veci în negura vremii rămâne acest lucru.
 Dar dacă Geto-Dacii trăiau uniţi prin credinţa în Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducător care să le adune şi să le îndrume.
 Fără de foame, nimic nu le ţinea împreună.

Zamolxis înţelesese cât de mare ajutor îi pot aduce lupii în vremurile de izbelişte ce se vesteau, aşa că se hotărî asupra unui gând ce de multă vreme îl frământă. Îl chemă la el pe preotul cu părul alb ca neaua. - Preotule, spuse Zamolxis, am urmărit pas cu pas tot ce ai făcut de la venirea ta în munţi şi până acum. Ştiu cât de bine te înţelegi cu sălbăticiunile pădurii şi mai cunosc şi faptul că haitele de lupi te ascultă orbeşte. Sufletul ţi-l ştiu de mai demult pe de-a-ntregul. Iată acum de ce te-am chemat la mine şi pentru ce ţi-am spus mai întâi toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele şi a sosit clipă că sacrificial tău să ajute neamul Dacilor. Eşti gată să te supui, să urmezi calea destinului tău?
 În timp ce grăia, Zamolxis se uită în ochii şi în sufletul preotului cu părul alb ca neaua. Îşi dădu seama încă o dată, că are în faţă un supus ce s-ar fi aruncat şi-n flăcări pentru fericirea ţării sale.
Preotul căzu în genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu şi vorbi apoi, molcom, la fel cum o făcea odinioară ţăranilor pe care-i povăţuia despre adevărata credinţă şi puterea ei:
 - Stăpâne, nu cunosc nimic să-mi fie mai drag decât meleagurile acestea, libertatea şi fericirea nemului meu. Voinţa ta pteabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar dacă sacrificial meu poate fi de ajutor, nu pot decât să-ţi mulţumesc că m-ai ales. Porunceşte să mor şi aşa voi face, dacă asta trebuie. Sunt la picioarele zeului meu şi mă supun.
 – Nu, preotule cu părul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta nu-mi este de nici un folos, iar în inimile duşmanilor ţării ar aduce o mare uşurare pentru că soarta gliei noastre va depinde, de aici înainte şi de tine. Aşa să ştii! Zamolxis tăcu prêt de câteva clipe părând că se gândeşte la ceva anume, apoi îl privi adânc în ochi pe preot şi continuă:
 - Te voi transforma prin puterea mea şi a Pietrei Sacre, întru Gloria veşnică a Dacilor Liberi, într-un lup… dar nu într-unul obişnuit. Părul ţi-e alb ca neaua şi asta îţi arată gândirea ta adâncă. Braţul ţi-e puternic, iar asta dovedeşte forţa ta. Îţi voi dărui nemurirea şi vei deveni Marele Lup Alb, conducătorul în luptă şi pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca şi până acum, supusul meu. Preotul cu părul alb ca neaua, avea lacrimi în ochi atunci când vorbi din nou:
- Stăpâne, nu sunt demn de această cinste!
 – Asta nu tu o hotărăşti, răspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotărârea mea este luată.
 – Mă voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.
 – Ştiu. Dar iată ce trebuie să faci: prima ta menire este aceea să uneşti toţi lupii sub cuvântul şi porunca ta, astfel încât să fie gată de luptă, iar la cel mai mic semn al tău să se adune pentru a-mi asculta porunca. Când acest lucru va fi bine dus la îndeplinire, vei veni alături mie, în Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai părăsi, afară doar de cazurile de primejdie gravă pentru ţară. După ce termină ce avea de spus, Zamolxis se ridică de pe tronul său de granit şi se îndrepta spre Piatra, o ridică de la locul ei şi o înaltă spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o rază de lumină ce învălui dintr-o dată pe preot într-o ceaţă orbitoare. Orice muritor de rând şi-ar fi pierdut vederea în faţa acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu părul alb ca neaua se transformă în lup, dar nu într-unul că toţi ceilalţi ci într-unul aşa cum nimeni n-a mai văzut unul asemănător nici până atunci nici după aceea.. Lupul nou ivit era unic în toată seminţia să. Mare de statură cât un urs, avea ochii precum jăraticul, labele puternice, ghearele şi colţii lungi şi ascuţiţi ca săbiile, iar blana era albă, albă, mai albă ca laptele. Prin vrerea şi puterea bunului Zamolxis, se născuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipă, destinul patriei avea încă un apărător de temut. Misiunea Marelui Lup Alb începu imediat şi nu a fost nevoie de vreme prea îndelungată pentru că toate haitele de lupi din ţară, de la catalandri abia născuţi şi până la cei mai bătrâni şi neputincioşi, să se afle sub conducerea sa.. Pasămite, lupii aşteptaseră şi ei îndelung momentul în care vor avea un stăpân demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grijă să înveţe haitele să nu mai atace casele şi gospodăriile oamenilor pentru a le prăda, iar la strigătul său trebuiau să se adune cu toţii, pentru a porni la luptă.
 În acest timp Zamolxis le-a cerut dacilor, să-şi ajute fraţii de sânge, cum erau consideraţi lupii, să le ofere hrană şi adăpost ori de câte ori aveau nevoie. Aceşti l-a, la rândul lor aveau datoria învăţată de la conducătorul lor şi trebuiau să-i ajute pe geto-daci în luptă şi în apărarea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, aducându-i veşti aflate de la lupii ce erau câtă frunză şi iarba prin munţii şi luncile Daciei.
 Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fără că fiarele să aibă de ştire, anunţându-şi imediat cârmuitorul. În momentele de cumpănă, când oamenii erau atacaţi şi libertatea şi viaţa le era pusă în pericol, ei mergeau în lupte alături de armate şi loveau duşmanii de unde aceştia se aşteptau mai puţin.
Nenumăratele victorii ale Dacilor au fost câştigate cu ajutorul lupilor, care-şi ofereau ofrandă de sânge pentru apărarea minunatului ţinut al Daciei. Tot ei erau aceia care pătrundeau neştiuţi de nimeni în taberele duşmane aducând informaţii nepreţuite Marelui Lup Alb, pe care acesta la rândul lui, le transmitea comandanţilor de oşti. Marele Lup Alb avea şi sarcina de a aduce în faţa Zeului, la judecata trădătorii şi laşii. După ce netrebnicii erau judecaţi după faptele lor, erau oferiţi fără milă lupilor, căci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau să aibă o moarte cât mai înjositoare şi nedemnă, pentru a fi daţi exemplu celorlalţi. Toţi cei care se simţeau vinovaţi se temeau de Marele Lup Alb, care era fără de milă în astfel de cazuri, dar cei drepţi şi bravi, atunci când auzeau din mijlocul munţilor mugetul sau de luptă, simţeau cum se înfioară până în străfundul finitei de mândrie şi curaj, pornind la luptă cu gândul că nimeni nu-i poate învinge.

Mâna protectorate a Zeului era deasupra lor şi îi apara. Atunci când duşmanii se simţeau împresuraţi de haite şi oameni şi auzeau cântecul de luptă al Marelui Lup Alb, înţelegeau pe dată că sfârşitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scăpare ce le mai rămânea fiind ruşinoasă fugă. foto 3Vrăşmaşii capturaţi în luptă şi trădătorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplită soarta. Totuşi, în acele vremuri, în rândurile Dacilor erau puţini trădători şi cei mai mulţi proveneau din mulţimea străinilor adăpostiţi din milă caestui popor brav, dar care în micimea lor nu se mulţumeau întotdeauna cu ceea ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Dacă pe trădătorii pripăşiţi îi devorau lupii, pe nenorociţii din rândurile poprului lui Zamolxis, îi lăsau după judecată, să moară de foame în chinuri groaznine. Sila ce o aveau lupii faţă de ei, nu îi lasă nici măcar pe ei să se apropie de leşurile lor.

 Într-o vară, pe când Zamolxis privea cerul înstelat în faţa intrării în Muntele Ascuns şi se gândea la poprul sau drag, Zeul îl întrebă pe Marele Lup Alb:
 - Spune-mi prietene credincios, crezi că ar trebui să te fac din nou om? M-ai slujit secole la rând şi poate ţi s-a făcut dor de ceea ce erai cândva. Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis şi grai:
 - Stăpâne, gândurile mele nu stau la ceea ce mi-aş putea dori eu. Destinele Daciei şi fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.
 – Ştiu asta, spuse Zeul zâmbind cu căldură, dar dacă ai vrea te-aş putea întoarce la fiinţă muritoare ce erai.
– Mărite Zeu, Dacii au nevoie de mine aşa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am făcut-o pe când umblăm prin sate, aşa cum sunt, haitele s-ar destrăma sin nu ar mai ajuta în lupte. Apoi în scurtă vreme ar începe iarăşi să atace oamenii şi gospodăriile lor. Lasă-mă rogu-te aşa cum mă aflu, pentru că hotărârea de atunci a fost înţeleaptă.
 - Bine, Mare Lup Alb. Am să-ţi respect voia şi-ţi mulţumesc pentru credinţa ta, dar totuşi îţi voi spune de ce te-am întrebat aceasta.
 – Urechile-mi sunt ciulite, bunule Zamolxis.
 – Se apropie vremea când n-am să te mai pot face om iarăşi. În curând va veni momentul greu când ne vom retrage în Munte şi de acolo vom veghea.
 – Eu însumi simt asta, mărite, oftă Marele Lup Alb. Ştiu însă că de mare folos îţi pot fi aşa decât ca om.
 – Bine, Mare Lup Alb. Aşa va fi, precum ai grăit.
 – Stăpâne! Reluă uşor lupul.
 – Da, prietene, ce te frământă? Marele Lup Alb stătu puţin în cumpănă întrebându-se dacă era mai bine să tacă sau să deschidă gura. Zeul fu cel care hotărî:
 - Grăieşte, nu ai teamă! Spune ce ai pe suflet!
 – Mărite Zamolxis, iată ce mă tot întreb de ceva vreme încoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de gresala pe care o vor săvârşi? Zamolxis se încruntă uşor la gândul negru ce-i trecuse prin minte şi spuse ferm:
 - Nu, Mare Lup Alb! Nu există leac, oamenii singuri trebuie să-şi trăiască viaţa aşa precum aleg. Să vadă unde greşesc şi apoi să se căiască. Noi nu avem nimic a face, nu ne stă în putiinta.
– Înţeleg, stăpâne.
– Acum hai să mergem! Mai adaugă Zeul. Cei doi se retraseră în inima Muntelui Sacru care avea să devină, nu peste multă vreme, pentru totdeauna Muntele ascuns. Pentru asta, însă, vor mai trebui să treacă secole, pe care noi le vom parcurge ca şi până acum. Nu ne mai rămâne decât un singur lucru de făcut şi anume acela de a reinoda firul poveştii din locul în care a fost întrerupt. Legătura Marelui Lup Alb şi, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profundă, dar se pare că, de multe ori, mai bine înţelegeau lupii decât oamenii ce se întâmplă. Câteodată, parcă, tot ei erau mai aproape de credinţă strămoşească în Zamolxis. Şi asta pentru că fiarele aveau o singură dorinţă: să se apere, de era nevoie cu preţul vieţii lor, Muntele Sacru şi ţara acestuia. Câteva secole fericite haitele Marelui Lup Alb şi Geto-Dacii au trăit în bună înţelegere, se ajutau unii pe alţii în viaţa de zi cu zi şi în luptă, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate voinţa lupilor ce-i erau supuşi, la fel cum Zamolxis făcea cu oamenii.

Toate bune şi frumoase, numai că oamenii sunt nestatornici, iar când este aşa, fericirea şi înţelegerea nu pot dura la nesfârşit. Marea invazie era din ce în ce mai aproape de Hotarele Daciei, iar o parte din supuşii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, începuseră să se îndoiască de puterea Marelui Zeu, îndreptându-şi rugăciunile şi ofrandele spre alte zeităţi. Se vede treaba ca frica roade sufletul omului, sau poate că acei trădători sperau la avuţii tot mai mari. Mişeii nu s-au mulţumit numai cu trădarea şi, de teamă că nu care cumva să ajungă în faţa Marelui Lup Alb, începură să omoare în neştire orice lup care le ieşea în cale. Pacea Dacilor începea să se clatine datorită fricii şi pierderii credinţei strămoşeşti. Din haitele numeroase ce populau tara, rămâneau pe zi ce trece tot mai puţine animale, iar lupii, înfricoşaţi de moarte, se retrăgeau tot mai adânc în munţi şi păduri din calea asupritorilor, încercând să sde furia dezlănţuită a celor care le fuseseră, nu cu mult timp în urma fraţi.
 Puţini la număr mai erau cei care ascultau acum de conducătorul lor, Marele Lup Alb. Mai întâi câţiva, răzleţi, apoi din ce în ce mai mulţi trădători îşi luau armele la spinare şi cutreierau codri pentru a ucide lupi. Numeni nu rostea cu voce tare un gând anume, dar fiecare în sinea lui speră la ceva: toţi doreau să-l găsească pe Marele Lup Alb şiş a-i taie capul pentru a-l putea arăta conducătorilor romani, nădăjduind astfel într-o răsplată grasă. Pasămite, printre Daci pătrunseseră, prin graţia trădătorilor destule iscoade ale romanilor.
 Acestea stârniseră la revoltă pe cei mai slabi de înger mai întâi şi apoi, încetul cu încetul, pe ceilalţi. Acest fapt nu-l mai ştiu précis nici cei mai bătrâni, însă, darămite noi. Şi astfel, într-un târziu, s-a petrecut ceea ce se ştia dinainte: supărat la culme pe nelegiuirile din juru-I Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb şi s-au retras împreună în ascunzişul Muntelui, interzicând totodată prin porunca aprigă, haitelor adăpostite în Muntele Sacru să mai însoţească trupele în luptă. Zeul mânios, îi spuse prietenului său cu blană albă ca neaua

- Poate, cândva, într-un târziu pe care nici măcar eu nu-l cunosc, Dacii se voi caii pentru greşelile lor şi vor înţelege că numai eu le pot conduce destinele intru fericire şi pace. Până atunci însă, mânia ce m-a cuprins va fi neînduplecată. Vom aştepta împreună prietene, până când va sosi clipa în care Dacii vor crede iarăşi în libertatea lor şi în noi. Să mergem în munte şi să aşteptăm, este singurul lucru ce ne mai stă în putiinta acum. Îndurerat, cu ochii scăldaţi în lacrimi amare,
Marele Lup Alb îl întrebă pe Zeu:
 - Oare ani mulţi vor trece, stăpâne, până atunci?
– Ani nu doar mulţi, ci foarte mulţi, Mare Lup Alb. Vremuri grele cobori-vor asupra Daciei şi sufletul mă doare crunt, dar nu-Iinimic ce noi am putea face. Vino! Mai adaugă Zamolxis, după care cei doi se îndreptară spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, lângă Piatra Geto-dacilor.
 În Triunghi îl aştepta Moş Timp, Duhul Pietrei, iar în priviri i se putea citi aceasi durere surdă, nemângâiata. Nici el nu putea face nimic în calea nenorocirii ce se abătuse, cerul îşi întorsese faţă de la Dacii cărora le slăbise credinţă.
 Nu mai rosti nimeni nici un cuvânt. Tăcerea era apăsătoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja.. Priveau boltă înaltă a Grotei şi fiecare trăia în sine propria durere, care era şi durerea celorlalţi. Cu toată vitejia de care au dat dovadă cei care mai credeau în Zamolxis, fără ajutorul Zeului şi al Marelui Lup Alb, aceşti ultimi bravi Daci au fost în cele din urmă învinşi, iar cei care au reuşit să scape cu viaţa, s-au refugiat în adăpostul oferit de marea Cetate a Munţilor Apuseni. Din când în când, în toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zărit pe vreo colină îndepărtată cum privea la moartea fraţilor săi. Nimeni însă nu l-a mai auzit, iar dacă cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el încât să-i poată citi sufletul prin ochii înlăcrimaţi şi-ar fi dat seama că marele onducator cu blană albă ca neaua plânge cu durere. În faţa să se desfăşura înfrângerea pas cu pas a poporului său drag, iar el nu putea decât să privească neputincios. O dată cu biruirea definitivă a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fără cale de întoarcere lângă stăpânul său, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rând nu s-a mai arătat decât rar, foarte rar. Când o făcea, însemna că erau vremuri de mare izbelişte pentru urmaşii Dacilor Liberi. Nu intră în luptă, nu adună haitele, doar privea cu jale, după care revenea la Zeu povestindu-I ceea ce se întâmplă afară. Deşi s-au scurs de atunci mulţime de secole, Marele Lup Alb şi astăzi mai veghează şi aşteaptă indurarea Zeului intru iertarea Dacilor Liberi, în rândul cărora el însuşi se născuse. Încă mai speră să vină clipa în care Zamolxis îi va cere să strângă iarăşi haitele pentru a alunga duşmanii, pentru a reclădi vechiul Regat Dac, pentru a bucura urechile credincioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin urletu-i de luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb. In codrii batrani ai muntilor, sub bolat instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc prea bine. Voi il auziti?
Sursa---Marele Lup Alb Dacic

O teorie HALUCINANTA: Calugarii romani de la Muntele Athos despre daci si romani

In perioada de glorie a comunismului nationalist din Romania, protocronismul, acel curent pseudo-academic incurajat odinioara in mod oficial, le spunea romanilor ca stramosii lor au fost o rasa aparte si ca pe teritoriul Romaniei de azi s-au produs cele mai mari salturi calitative din istoria omenirii, ca aici a fost descoperit focul, a fost inventata roata si domesticit calul. La muntele Athos am aflat insa ca protocronismul actual nu mai rabda nici macar ca in detalii romanii sa fi invatat ceva de la altcineva. 

La Athos, dintr-o discutie cu invatati calugari si pelerini, am aflat ca nu limba romana vine din latina, ci ca, dimpotriva si exact invers, latina ar fi o varianta corcita de romana. Rationamentul, asa cum mi l-a rezumat unul din cei mai distinsi calugari din Sfantul Munte, in aplauzele pelerinilor, e urmatorul: Roma, asa cum ne spune propria ei traditie, a fost fondata de troieni; troienii erau niste traci, deci un fel de daci; fondatorii Romei nu erau asadar decit o mana de daci care si-au dus limba cu ei in Italia, asa incat atunci cand Traian s-a intors sa cucereasca Dacia, el si latinii lui corciti au descoperit ca dacii vorbeau aceeasi limba ca ei, numai ca mult mai curata.

De-aia cele doua popoare au fuzionat asa usor, insa limba vorbita de unii si altii era cam aceeasi. Asa incat, nu romana vine din latina, ci, invers, dacii i-au invatat latina pe legionarii lui Traian. Revenit in Romania dupa ametitoarea initiere, am aflat ca exista un intreg curent subteran de compatrioti care adera la aceste fantasmagorii oculte. 

Edituri, precum Orfeu in Bucuresti, sau Obiectiv in Craiova, publica sau re-publica pe banda rulanta carti cu titluri precum Dacia – Tara Zeilor, Sistemul Sumerian al Limbii Romane, sau Ramania (de la Ramayana indiana) – Paradisul Regasit…

Aceasta din urma poarta de altfel pe coperta mentiunea ca “Dacii zburau cu nave spatiale”!… Dincolo de asemenea cazuri evident clinice, ramane chestiunea identitatii si a incontestabilului sentiment de inferioritate al romanilor. La nivel individual, a cauta sa te convingi ca stramosii tai s-au aflat la originea civilizatiei planetare si ca un soi de conspiratie mondiala cauta sa ascunda acest lucru ar fi de ajuns pentru o internare. 

Pentru pelerinii romani de la muntele Athos insa, aceasta betie cu amagiri oculte aduce un soi de mangaiere. Sintem ultimii si cei mai umili, insa, cum o spun Evangheliile, cei din urma vor fi cei dintai… sau au fost deja… ma rog, hai sa nu ne lasam incurcati in cuvinte cum ar vrea iudeo-masonii, care pe langa ca nu iubesc dacii, mai sint probabil si atei, se arata intr-un reportaj realizat de Dan Alexe pentru europalibera.

Povestea celor şapte neamuri ale dacilor – una din tainele moştenite de limba română

by Cristian C

 Cândva, de mult, la începutul primului mileniu înainte de Hristos, pe teritoriul României şi dincolo de acesta, locuiau şapte neamuri de obârşie pelasgă. Limba vorbită de aceştia păstra încă un important fond comun cu cea pelasgă.Ceea ce o delimita însă de limba pelasgă era un concept unitar al limbii cu particularităţi regionale. Particularitatea regională ce făcea deosebirea între vorbirea unui neam şi celălalt consta în folosirea predominant caracteristică a unei vocale. Erau şapte neamuri, precum cele şapte vocale ale limbii române.

Cel dintâi între neamuri era al dacilor. Vocala ce le era caracteristică era a. Ei erau daci, adică „de aici” cu alte cuvinte din această excepţie „de aici”, în vorbirea curentă prin simplificare, s-a ajuns la “d‘aci”, respectiv daci. Teritoriul pe care trăiau era sudul Transilvaniei, de la Carpaţii de curbură până la Munţii Apuseni, partea sudică şi limita cu zona Banatului, iar spre sud erau limitaţi de Munţii Bucegi, Munţii Făgăraş, Munţii Cibin, Munţii Orăştiei până către Munţii Banatului. Zona aceasta fiind vatra Daciei, celelalte neamuri erau aşezate de jur împrejurul acestuia.

Cel de-al doilea neam este cel al decilor. Vocala ce le era caracteristică era e. În limbajul popular, acest nume “deci” provenea asemenea celui al dacilor din “de aici”, respectiv “de aci” ajungându-se la „deci” Iar prin transformare lingvistică g a luat locul lui d şi s-a ajuns la “geţi”. 
Este cunoscut faptul că în nordul judeţului Mehedinţi există acest fenomen lingvistic de vorbire cu g ca înlocuitor al unor consoane. Teritoriul pe care trăiau este cel cunoscut ca Geţia, adică Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi sudul Moldovei, iar la sud, pe ambele maluri ale Dunării.

Al treilea neam este cel al „dicilor”. Vocala ce le era caracteristică era i. Acest nume provine tot din „de aici”, respectiv “de aci” mai apoi „di aci”, iar prin transformarea lui a se ajunge la „dici”. Teritoriul pe care trăiau este cel al Moldovei, cu precizarea că se întindea până dincolo de Nistru la est şi nord. Vorbirea celor din Moldova de azi este notorie prin i.

Următorul neam dacic este cel al „docilor”. Vocala caracteristică este o. Provenienţa este aceeaşi, adică din “de aici” din care, eludându-l pe a şi rotindu-l pe e în o, apare „doici” respectiv „doci”. Teritoriul pe care trăiau este Banatul, cu menţiunea că se întindea mult la vest şi sud şi parţial Oltenia. Cel de-al cincilea neam dacic este cel al „ducilor”. Vocala lor caracteristică este u, adică vocala atribuită lui Dumnezeu.

 Acest neam era cel mai puţin numeros, limba ce o vorbeau era dulce, puţin cântată precum vorbesc cei de pe Târnave. Teritoriul pe care trăiau era o zonă pe axa Rupea, Agnita, Mediaş, Blaj, având cam 50 de km lăţime, iar spre nord, zona Tg. Mureş şi Reghin. 

Acest neam era precum leviţii la vechii evrei, adică dintre ei se alegeau preoţii. Următorul neam dacic este cel al „dăcilor”. Vocala caracteristică este ă. Mecanismul de formare al numelui este asemănător precedentelor. 

Teritoriul pe care trăiau este partea de nord a Munţilor Apuseni, Bihorul, Zalăul, zona Clujului şi Maramureşul. Şi astăzi cei de pe aceste meleaguri vorbesc cu „tăţi” în loc de toţi ş.a.m.d.

Al şaptelea neam este cel al „dâcilor”. Vocala caracteristică este â. Teritoriul pe care trăiau este cel al zonei Harghita-Covasna. Despre aceştia se ştiu mai puţine. Dintre ei se alegeau slujitorii în templele dacice, ce însoţeau preoţii, asemenea cântăreţilor bisericeşti de azi.

 Ceangăii se pare că sunt urmaşii acestui neam, ei suferind însă o puternică influenţă forţată din partea secuilor şi ungurilor, odată cu venirea acestora din urmă peste ei. Este interesant de remarcat neamul docilor sau „doicilor”. 

Sub presiunea altor popoare în drumul acestora spre sud, o parte a neamului docilor a migrat din locul de obârşie spre centrul şi vestul Europei, respectiv Germania de azi, Austria şi Elveţia. 

Numele l-au păstrat sub forma de „doici” însă scris astăzi altfel, respectiv „deutch”, dar pronunţat doici, iar ţării i-au spus Deutchland. La fel de interesant de remarcat este numele olandezilor. Aceştia spun că sunt „dutch”. Adică sunt din neamul „ducilor”. Cum se poate aceasta?

La trecerea neamurilor dacice la mono-teismul Zamolxian, o parte din neamul preoţilor s-a răzvrătit, aceştia fiind cei ce locuiau în partea de nord a teritoriului acestui neam. Ca urmare a acestei răzvrătiri, s-a pus legământ de blestem peste ei întru alungarea lor.

 Astfel au fost nevoiţi să-şi părăsească locul de obârşie şi s-au stabilit în vestul Europei, la vărsarea Rinului în Marea Nordului. Locurile din care au plecat mai păstrează şi azi amprenta celor întâmplate atunci, în sensul că beneficul zonei locuite de aceştia este mai scăzut decât al celor dimprejur.

 Ca o paranteză, se cuvine amintită în acest context o întâmplare despre un alt blestem aruncat asupra unei colectivităţi. Este vorba despre blestemul aruncat în vremea regelui dac Oroles peste o parte din bărbaţii din oastea sa. În timpul unui război împotriva unor invadatori, ca urmare a laşităţii unei părţi din oştire, dacii au fost aproape de a fi înfrânţi şi numai intervenţia, dârzenia şi vitejia de care au dat dovadă femeile dace au făcut ca duşmanul să fie alungat.

 Urmarea a fost că regele a poruncit ca toţi acei trădători şi laşi împreună cu familiile lor să aibă domiciliu forţat în zone numite „sălişte”. S-a pus legământ de blestem ca, în acele zone, femeile să aibă ultimul cuvânt în familie, adică bărbatul să fie sub ascultarea femeii. Exemplu este Săliştea Sibiului. Când ies din acea zonă, bărbaţii se comportă absolut normal ca orice bărbat, însă de cum intră înapoi, se schimbă radical, devenind supuşii femeilor. 
Cu alte cuvinte legământul încă lucrează.

 În încheiere, o întrebare se naşte parcă de la sine „Unde, pe lumea asta, se mai întâlneşte o asemenea limbă frumoasă şi bogată în unitatea şi particularităţile ei, precum limba ce-o vorbim de veacuri, limba daco-romana pentru cei de ieri şi limba română pentru cei de azi?”

Burebista – „Cel dintâi și cel mai mare rege din Tracia”

După Dromihete, rege al geților, izvor de înțelepciune și moralitate absolută pentru istoria neamului românesc, Burebista a fost considerat de către contemporanii săi ca fiind „cel dintâi și cel mai mare rege din Tracia” (Acornion din Dionysopolis).

  Conform scrierilor lui Iordanes, Burebista și-ar fi început domnia în anul 82 î.e.n. Acesta va reuși să pună bazele unui stat centralizat, cu capitala la Argedava, unificând toate triburile geto-dace, care vor intra sub autoritatea regelui. Burebista avea la acel moment doi mari dușmani: Imperiul Roman și triburile celtice ale boilor, tauriscilor, eraviscilor și anarților, care au început să migreze din Boemia (Cehia de azi) spre răsărit, în teritoriul geto-dacilor. Simțindu-se amenințat de pericolul celto-roman (celții și romanii erau aliați la acea vreme), Burebista pornește în 60 î.e.n. o campanie militară fulgerătoare împotriva triburilor celtice de la Tisa și Dunărea Mijlocie (Ungaria și Slovacia de astăzi). Despre acest episod remarcabil, Strabo ne spune că: „pe boii de sub conducerea lui Critosiros și pe taurisci i-a șters de pe fața pământului”. Campaniile militare spre vest îi vor permite lui Burebista să lărgească hotarele Daciei până la Dunărea Mijlocie. Așezările geto-dace se vor întinde până pe malul stâng al Dunării Mijlocii și chiar în estul Austriei, la Mulendorf, lângă Eisenstadt. Astfel, statul lui Burebista avea graniță în vest cu uniunea triburilor germanice conduse de Ariovistus, lider al suevilor.

 Politicienii de la Roma vedeau o amenințare asupra Imperiului Roman a unei posibile alianțe între cei doi lideri sau spre fericirea lor, o ciocnire între germani si geto-daci. Dar lucrurile nu au stat așa. Ariovistus s-a îndreptat spre Gallia, unde vor fi nimiciți de către marele Cezar, iar Burebista și-a întors privirile spre litoralul pontic și Tracia. Pe la anul 55 î.e.n. Burebista se năpustește asupra cetăților pontice grecești, cucerind întâi Olbia de la gurile de vărsare ale Bugului (Ucraina de astăzi) și apoi Tyras (Cetatea Albă). Histria, Tomisul (Constanța), Callatis (Mangalia), Odessos (Varna), Mesembria (Nesebar, Bulgaria) și Apollonia (Sozopol, Bulgaria) vor suferi și ele aceeași soartă. Campaniile militare împotriva cetăților pontice duse de Burebista se vor încheia pe la 48 î.e.n. și vor avea un caracter anti-grecesc si anti-roman, ținând cont că întâi grecii și apoi romanii vor stăpâni peste populațiile trace de pe țărmul Mării Negre. Numai orașul Dionysopolis a fost cruțat de către Burebista, datorită prieteniei cu Acornion, care va stabili alianța dintre Burebista și Pompei. Acest lucru îl va transforma pe regele Burebista în cel mai mare dușman al Imperiului Roman, condus la acea vreme de către Cezar. La Roma, rivalul lui Cezar era Pompei, căruia Burebista îi va oferi sprijin în lupta acestuia cu Cezar care dorea să pornească o vastă campanie militară în Dacia lui Burebista.

 În doar câțiva ani (60-48 î.e.n.) Burebista va înfăptui un mare imperiu care se întindea către vest si nord-vest până în Europa Centrală (Dunărea Mijlocie și râul Morava), spre nord până în Carpații păduroși (Ucraina de azi), spre est se învecina cu tyrageții (Transnistria istorică, până la Bug), cuprindea Dobrogea în întregime iar la sud, statul lui Burebista se întindea până în Munții Balcanici (jumătatea nordică a Bulgariei). Strabo ne mărturisește că Burebista era de temut pentru romani deoarece „trecea Istrul (Dunărea) fără teamă și jefuia Tracia până în Macedonia și Illiria”. Efectivele militare care puteau fi mobilizate în caz de război, aflate sub comanda lui Burebista sunt estimate de Strabo undeva la 200.000 de oameni, cifră ușor exagerată. Burebista va fi ucis în același ani cu Cezar 44 î.e.n. în urma unui complot al aristocrației geto-dace. Imperiul său va fi împărțit în 4 iar apoi în 5 state. Centrul din Transilvania va fi condus de marele preot Deceneu.

 Pe plan social, statul lui Burebista va atinge un nivel ridicat de moralitate. Acest lucru a fost posibil numai cu ajutorul preotului Deceneu, principalul sfătuitor al lui Burebista, care îl va convinge pe rege să taie vița de vie ca geții să nu mai bea vin. Acest obicei a pătruns în viața geților datorită influenței grecești. De altfel, Strabo nu menționează locul unde geții au tăiat vița de vie. Acest loc poate fi în Dobrogea unde existau orașele pontice grecești și vinul era la modă de sute de ani sau în Moesia, unde existau influențe grecești. Este greu de înțeles cum un popor cumpătat și moral precum geții, despre care tot Strabo spune „a ajuns la geți obiceiul pitagoreic, adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor” să se deprindă cu consumul din belșug al vinului obținut din vița de vie. Se cunoaște faptul că mai toți barbarii nordici consumau hidromel (o băutură fermentată, obținută din miere), iar geto-dacii erau cei mai mari producători de miere și produse din miere.