Translate

miercuri, 30 aprilie 2014

Genetic, nu ne-am schimbat de 5.000 de ani, suntem tot daci !


                 Genetic, nu ne-am schimbat de 5.000 de ani, suntem tot daci !


Un studiu de paleogenetică, realizat între anii 2003-2006, a arătat că, genetic, suntem daci, iar teoria latinizării făcute de Imperiul Roman este falsă. 
Studiul, realizat de dr. Georgeta Cardoş , specialist în genetică, cu sprijinul Universităţii din Hamburg, Germania, a pornit de la ţesuturi osoase recoltate din peste 20 de situri arheologice din România, de la un număr de 50 de indivizi aparţinând populaţiilor care au trăit aici cu 5.000 de ani în urmă. 
Datele genetice obţinute au fost comparate cu cele ale românilor de astăzi.
 Concluzia a fost că între actuala populaţie a României şi cele care au trăit pe teritoriul acestei ţări cu 5.000 de ani în urmă există o clară înrudire genetică, iar fondul de bază dovedeşte continuitatea şi legătura strânsă cu populaţia străveche, adică cu dacii, ramura nord-dunăreană a marelui neam tracic.

Miceal Ledwith, confident al Papei Ioan Paul al II-lea şi omul care a avut acces la toate documentele secrete din biblioteca Vaticanului, a făcut recent o afirmaţie care a şocat lumea academică şi nu numai. 
El a declarat că latina cultă se trage din limba română străveche, nu invers, cum se credea până acum! 
Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea (foto), unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă: 

“Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. 

Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină - 
 Grădina Maicii Domnului Cu alte cuvinte, teoria conform căreia romanii au cucerit o parte din Dacia, iar dacii, inclusiv cei din teritoriile necucerite de Roma, şi-au abandonat limba strămoşilor lor şi au început să vorbească latina e falsă. 
Conform declaraţiei lui Ledwith, la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au avut nevoie de translatori: vorbeau deja limba din care se născuse chiar latina.
 Din această perspectivă, românii apar drept unul şi acelaşi popor cu dacii, continuatorii direcţi şi legitimi ai acestora. Mai mult, ar rezulta că şi romanii ar fi fost neam tracic.
 Menţionăm că Miceal Ledwith este o personalitate irlandeză care nu are interese personale în România. 
De asemenea, reamintim că Papa Ioan Paul al II-lea a spus, cu ocazia vizitei în ţara noastră, din anul 1999, că România este “Grădina Maicii Domnului”. În această ordine de idei, se pune întrebarea: ce ştiu cei de la Vatican despre noi, iar noi habar nu avem? 



sursa -
 : http://www.libertatea.ro/detalii/articol/omul-care-a-avut-acces-la-documente-secrete-din-biblioteca-vaticanului-limba-latina-se-trage-din-cea-romana-nu-invers-

joi, 24 aprilie 2014

Dragonul Dacic !

.......in vino.. veritas… si adevarul doar inima il stie!

 Atunci cand dacii si-au pierdut credinta, lupul nu a mai urlat, atunci au indraznit sa intre pe acest taram cei ce ne-0au adus batranete fara tinerete si moarte fara de viata.

Lupul din voi mai urla oare?


Poate cel mai straniu, ermetic si neobisnuit stindard din antichitate al unei armate a fost dragonul dacic, acesta era nu doar un simbol ci o veritabila arma psihotronica ce colecta energia armatei si o transmitea la distante de zeci de kilometri demoland moralul si starea de spirit armatelor invadatoare.

Dragonul dacic porneaza de la lup, volk, care este animalul totem, lupul care mereu este personajul pozitiv in basmele romanesti.. lupul alb… (lupul solomonarului / hultanului / lupul magic zburator / lupul cu ochi rosii.. daemonul.. si aici pot sa vorbesc ore intregi despre acest lup) A doua parte este APA, dacii se rugau la apa, de la ei provine apa magica, apa vie, apa moarta, tot prin intermediul apei se aduceau rugi multumiri, aici pot fi gasite vaste analogii cu teoria “chi” a lui Masaru Emoto, dacii se rugau la apa inainte sa o consume, am scris cel putin 5 posturi foarte interesante dar numai introductive despre misterele apei pe acest blog. De asemenea un ritual foarte interesant era ca inainte de orice batalie dacii beau apa din Dunare iar la sfarsitul bataliei isi spalau armele in mare. 
Dincolo de asta Dacia vine de la D`aksha / D`aqua care inseamna tara apei.. minunile apei sunt milioane incepand de la cel mai sigur mediu de conservare a informatiei pana la fenomenele fizice si chimice.. Revenind.. dragonul dacic este trecerea de la Lup la Apa.. adica mai intai lup apoi sarpe apoi coada de peste… este un sincretism foarte evoluat..
Poate totusi cel mai secret, ermetic si despre care nu o sa vorbesc mult este taina nemuririi care au descoperito dacii, trecerea se facea prin unirea cu lupul si transformarea in LYCAN, care era un stadiu intermediar intre om si zeu… Daca Dacii consumau numai VIN ROSU si nu vin alb, acesta este un lichid esential care este primul pas spre lycani, “in vino veritas” fructele de culoare rosie au continutul cel mai mare in aur.. cu cat alimentele contin mai mult aur cu atat omul care le consuma devine mai mistic.. persoanele inteligente au o inclinatie nativa catre fructele rosii.. Dupa vin.. urmeaza sangele, sangele conserva informatii foarte bine.. dar nu perfect ca apa.. dupa apoa.. sangele este al doilea lichid care conserva cel mai bine informatiile.. iar dupa sange.. pe locul 3 este vinul rosu.. … in vino.. veritas.. Punctul de maxima intensitate / epicentrul de eficienta al aceastei arme erau muntii Bucegi / Sfinxul, in acel punct toata energia Daciei era adunata. Stindardul naţional al dacilor era format dintr-un dragon ridicat în vârful unei suliţe. 

El este figurat pe numeroase metope ale Columnei Traiane iar romanii înşişi i-a dat denumirea de draco. Acest dragon era format prin îngemănarea a două animale: capul de lup şi trupul de şarpe, ambele având o simbolistică foarte bogată şi plină de surprize. Stindardul dac este în sine un simbol iniţiatic ascunzând în sine atât imaginea Principiului cât şi imaginea Centrului Spiritual al lumii. Sub semnul lupului… Dragonul cu cap de lup şi corp de şarpe sintetizează în sine însuşi întregul simbolism zamolxian întrucât atât lupul cât şi şarpele sunt simboluri ale Principiului-Zamolxe care manifestându-se în cadru ciclului se „descompune” în energiile creatoare, masculin şi feminin, zeul şi zeiţa, Apollo şi Artemis, desemnaţi prin şerpii Caduceului Hermetic ce tind să se reunească în vârful său în ceea ce filozofii medievali numeau Aor sau realizarea deplină a Marii Opere Alchimice. 

Din legendele antichităţii aflăm că Apollo/ Zamolxe se mai numea şi Lykos ceea ce se traduce prin lup iar, printr-o asimilare fonetică deloc întâmplătoare Lykos devine Lyke ceea ce în greacă înseamnă lumină. Nu întâmplător insula sfântă a lui Apollo de numea Leuke (Albă , Luminoasă) echivalentă fiind cu Avalonul celtic şi cu insula fericiţilor din mitologia greacă. Prin urmare, Apollo/Zamolxe este Marele Lup Luminos. În plan material el este Soarele, Cerul cel care dă lumina atât de necesară vieţii; Interesant este faptul că lumina albă cuprinde în sine cele şapte culori ale spectrului vizibil, după cum Principiul cuprinde în sine toate formale manifestării! În plan spiritual el este „lumina” iniţierii dobândită prin cunoaşterea adevărurilor transcedentale! Pe de altă parte, numele Daoi sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate devine în dialectul traco-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. 

Prin urmare, dacii se identifică cu lupul, animal totemic desemnându-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni de pe pământ” deci oameni primordiali! Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse este că Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos – Zamolxe/Apollo. Peste tot pe întinsul lumii unde s-au aşezat pelasgii (dacii preistorici) aceştia au păstrat amintirea lupului. În Asia Mică, bunăoară, una dintre Iradierile Centrului Suprem din Hiperboreea dacică, aflăm toponime precum: Lycia, Lykaonia, Cilycia. Într-o altă parte a lumii, în nordul îndepărtat de această dată, Odin , zeul spiritualităţii germanice, era mereu însoţit de doi lupi.

 Întemeierea Romei se află şi ea sub semnul lupului ceea ce ne arată că, începuturile sale, cel puţin epoca regală, se află în legătură cu Centrul Spiritual din Carpaţi! Dacă avem în vedere consideraţiile de mai sus, Centrul Spiritual al Lumii este Hiperboreea, ţara lui Zamolxe/Apollo Lykos, Dacia străveche care prin aceasta se legitimează drept „ţara Lupului”! Aceasta cu atât mai mult cu cât Ovidius, poetul roman exilat la Tomis, ne spune că a fost silit să trăiască sub „axa lui Lykaon”. Această axă a lui Lykaon nu este alta decât Axis Mundi, Columna Cerului de-a lungul căreia Zamolxe/ Apollo (Lykos) trimitea Lumina Cunoaşterii(Lyke) pe pământ!
 Această Columnă a Cerului, Pomul Vieţii pe care urcă Şarpele (Iniţiatorul) devine astfel Coloana Luminoasă peste care coboară literalmente lumina din cer şi, în acelaşi timp, Coloana Marelui Lup Luminos (Alb) – Zamolxe/Apollo! …şi al Şarpelui… Şarpele este azi un animal foarte blamat, imagine arhetipală a răului, identificat în Biblie cu Satan. 
Ca fapt divers este de observat că toate simbolurile pelasgo-dacilor, şi mai ales cele care-l reprezentau pe Zamolxe, au fost „satanizate”! Să fie oare doar o coincidenţă? Sau cineva se „chinuie”, cu tot dinadinsul, să oculteze tradiţia primordială pelago-hiperboreeană? Nu răspundem acum la această întrebare deşi atât Biblia cât şi alte texte sacre vorbesc despre un război în cer.
 Nu este nici locul, nici momentul să detailăm aici acest subiect. Şarpele, reprezenta pentru pelasgo-daci Principul Creator, pe Zamolxe ca zeu creator al omului şi al lumii, care divizându-se în forţele ce-l compun da naştere Dublului Zamolxe, reprezentat hermetic prin cei doi şerpi întrepătrunşi ai Caduceului lui Hermes.
Ca Principiu Unic, dar cu acelaşi sens ca al Caduceului, Zamolxe este reprezentat prin toiagul lui Aesculap, patronul greco-roman al medicinii şi vindecării. Iată deci cum toiagul lui Aesculap devine el însuşi o emblemă a Axului Lumii pe care şarpele urcă. Numai că urcarea presupune şi coborârea ceea ce confirmă legătura Cer – Pământ, Principiu – Om, manifestarea Divinităţii Unice în Creaţia multiplă de-a lungul Axei Lumii, a Stâlpului Cerului, a axei lui Lykos de care aminteşte Ovidiu. 

Iată cum Zamolxe/ Apollo identificat cu Marele Lup Alb (Luminos) devine şarpele iniţiator. Aceasta cu atât mai mult cu cât insula sfântă a lui Apollo, Leuke (Albă, Strălucitoare), plasată în Marea Neagră de către toţi autorii antici care o menţionează, se mai numeşte şi Insula Şerpilor! Şarpele dacilor, lăsând la o parte capul de lup, are o caracteristică ciudată: zboară purtat în vârful unei suliţe. 
Aceasta ne demonstrează că este vorba de un personaj celest şi îl identifică cu Şarpele cu pene (Quetzalcoatl) al aztecilor, cu rol de iniţiator şi creator, venit (culmea!) dinspre răsărit! Iar în Răsăritul Americii este Europa iar în Europa era Dacia! Mai mult imaginea s-a umanizată era cea a unui om din rasa albă! Şarpele a fost identificat şi cu lebăda, care în zbor seamănă uimitor de bine cu un şarpe. Or, lebăda era adorată în Dacia încă din paleolitic, fiind emblema lui Apollo Hiperboreul/Zamolxe.

 Legendele greceşti ne spun că Apollo pleca din Hiperboreea spre Grecia într-un car tras de lebede. Ori lebăda apare şi pe paftaua lui Negru Vodă, flancată fiind de doua turnuri şi reprezentând astfel Întreitul Stâlp al Cerului de pe muntele sacru al dacilor – Kogaion. Întrucât epitetul Lykos ce-l desemnează pe Apollo/Zamolxe ca Marele Lup Alb îl leagă nemijlocit de lumina spirituală prin transformarea lui Lykos în Lyke (lumină). Prin urmare şi în consecinţă Şarpele este Iniţiatorul suprem, Cel ce dă Lumina Cunoaşterii de dincolo de lume, de aparenţe. Şi cam peste tot pe unde apare şarpele el are rol de iniţiator.

 De fapt e frontispiciul templului apolinic din Delfi scria: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” un îndemn tipic iniţierii. Pe de altă parte, grecii denaturând adevăratul sens al tradiţiei moştenite de la pelasgi şi hiperboreeni au spus că Apollo a omorât cu săgeţile sale pe şarpele Python. Numai că cea mai cea mai mare profetesă apolinică a antichităţii se numea chiar Pythia (a se observa asemănarea fonetică dintre Python şi Pythia). Prin urmare greci au răsturnat valorile: Apollo/Zamolxe nu a omorât Şarpele ci s-a identificat cu el. 

Aceasta pentru că Iniţiatorul suprem, deţinător al înţelepciunii transcedentale, pe care o conţine în sine este în toate tradiţiile izvorâte din spiritualitatea primordială hiperboreeană reprezentat sub formă de şarpe. Că tot veni vorba de răsturnări ale valorilor. În creştinismul actual şarpele îl desemnează pe Satan, principiul primordial al răului. Să fie oare acesta sensul său adevărat? Nu credem. Povestea păcatului primordial este una simbolică şi mai ales răstălmăcită. Povestea ne spune că după ce Dumnezeu (Yahwe) l-a creat pe om la pus în grădina Edenului ca s-o lucreze dându-i poruncă să nu mănânce din „pomul Cunoaşterii binelui şi răului. Apare Şarpele şi o „ispiteşte” pe Eva să muşte din „fructul oprit” şi aceasta muşcând îl ademeneşte şi pe Adam. „Si li s-au deschis ochii şi au văzut că erau goi”. 

Dumnezeu se manie pentru neascultarea celor doi şi-i alungă din Eden. Acum ă întreb eu pe dumneavoastră ce fel de tată este acela care nu le asigură fiilor săi un minim de cunoştinţe ca de exemplu să discernă între bine şi rău? Ochii închişi ai lui Adam şi ai Evei reprezintă tocmai ignoranţa. Şarpele apare aici ca un Înitiator ca un personaj luminos contrastând cu obscuritatea lui Yahwe. Yahwe spune : dacă o să mâncaţi o să muriţi! Şarpele apare ca Marele Iniţiator Celest în acestă poveste deoarece oferă prin muşcarea din „fructul oprit” nu moartea oferită de Yahwe ci a doua naştere, regenerarea spirituală care e tot una cu iniţierea.

 Mai mult, iconografia „Căderii omului în păcat” ne demonstrează că respectivul Şarpe era unul celest deoarece el coboară din frunzişul arborelui. Pomul este Axa Lumii, Şarpele are un caracter luminos, el este Zamolxe/Apollo, Iniţiatorul Suprem, fructul oprit, mărul din grădina Hesperidelor este iniţierea, prin care se dobândeşte nemurirea, în care credeau din cele mai vechi tmpuri dacii iar Yahwe… este un mic zeu egoist şi mânios.

 Cu atât mai mult cu cât Iisus, marele iniţiat din Dacia şi Fiu al lui Zamolxe (v. mai multe în articolul intitulat Iisus, Marele iniţiat din Dacia) este reprezentat în heraldica hermetismului medieval ca un şarpe cu cap de leu încoronat (deci tot un dragon), imagine cunoscută sub numele de Regele Lumii. Pe de altă parte, Iisus însuşi îndeamnă : „Fiţi înţelepţi ca şerpii”! Ca şi Satan? 

Mă îndoiesc! Mai degrabă ca şi Zamolxe Şarpele Zburător, Principiul Iniţiator din care vin toate lucrurile şi în care se resorb toate. Zamolxe în ipostaza sa de Şarpe iniţiator a fost reprezentat de daci prin Şarpele Glykon, descoperit în tezaurul de statui de la Tomis, al cărui corp încolăcit desemnează semnul matematic şi metafizic al infinitului, un opt răsturnat! Concluzii Conform tradiţiei, păstrate până la noi, Polul Pământesc este o reflectare a Polului Celest fiind unul şi acelaşi cu Centrul Lumii pentru că Centrul Lumii este locul unde se manifestă direct activitatea Principiului, acţiune care se exercită de-a lungul Axei Lumii, a Columnei Cerului. 

Dragonul dacic îngemănând lupul şi şarpele aflat în vârful unei suliţe care reprezintă chiar Axa Lumii este chiar imaginea acestui adevăr. În plan terestru acest adevăr se manifestă prin dragonul desenat de lanţul muntos carato-balcanic expresie a unităţii primordiale înseşi acesta fiind spaţiul în care a emers cultura şi civilizaţia pelago-hiperboreeană.
Pe de altă parte, dar cu acelaşi sens, dragonul cu cap de lup nu este doar Şarpele Zburător, emblemă a Principiului Creator Zamolxe ci şi capul înţelepciunii divine în ordinea lucrurilor vizibile. 
Prin urmare, stindardul dacic îngemănează două aspecte ale lui Zamolxe Apollo: unul vizibil lupul şi altul iniţiatic, invizibil Şarpele. Şi în acest ultim sens al simbolismului degajat de dragonul dacic gura de lup devine o „gură de rai” iar prin revelarea Adevărului de dincolo de aparenţe obţinut prin iniţiere el este echivalent cu o „gura de aur”.

 In raboaie vantul care patrundea in gura lupului (totem din varful catargului) urla. urletul sau era asa de dramatic si patrunzator incat armatele romane erau patrunse de groaza si fugeau. este asadar o arma psihotronica de mare putere care uneori pornea cutremure sau aduna nori starnea vanturi si cutremure foarte puternice. 
Burebista a poruncit ca viile sa fie starpite, vinul rosu a disparut.. atunci.. dacii si-au pierdut credsinta.. in vino.. veritas… si adevarul doar inima il stie!


in vino.. veritas… si adevarul doar inima il stie!  Atunci cand dacii si-au pierdut credinta, lupul nu a mai urlat, atunci au indraznit sa intre pe acest taram cei ce ne-0au adus batranete fara tinerete si moarte fara de viata. 

Lupul din voi mai urla oare?

sursa - 

miercuri, 23 aprilie 2014

Legenda Lupului Dacic, Legenda Marelui Lup ALB

Acum vom pătrunde în lumea ce ne va duce pe urmele Marelui Lup Alb, straşnică fiară a Daciei, mâna dreaptă a zeului din munţi şi păduri. Dar să luăm firul de la un capăt şi să pornim a-l depăna. Se povesteşte că în munţii ce-l adăposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se află un preot al lui Zamolxis care avea părul alb ca neaua. Preotul nu era bătrân, era chiar un bărbat în floarea vârstei şi cu mare putere, dar care pur şi simplu aşa se ştia de când era pe lume, cu plete lungi şi albe ca omătul.La început, el umblase din sat în sat şi vorbise cu oamenii, convingându-i de adevărata credinţă, de puterea şi bunătatea marelui Zamolxis. Aceasta îi era menirea de preot şi o îndeplinea cu sârg deosebit şi bucurie, pentru că era convins de ceea ce făcea. Preumblările sale între hotarele ţării au durat până în clipa în care Zeul a aflat, că are în el un slujitor puternic şi demn de încredere, aşa că l-a chemat în munţi mai aproape de el. Acum, preotul cu părul alb ca neaua nu mai era nevoit să ceară în fiecare noapte adăpost şi mâncare ţăranilor.
Avea propria sa coliba la intrarea într-o peşteră. Fructele pădurii erau hrană să, iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apa din câte fusese vreodată pe pământ. Preotul nu stătu degeaba în pădure. Pentru că nu avea aproape oameni cărora să le vorbească, începu cât era ziulica de lungă, să glăsuiască vieţuitoarelor codrului. Mai mult: stând cât era ziulica de lungă singur şi având ca tovărăşie doar fiarele şi vieţuitoarele pădurii, le-a prins graiul.
 La început era mai greu, doar le înţelegea, apoi, inectul cu încetul a început să le vorbească pe limba lor, să le ajute şi să le ceară sfatul câteodată. Nu de puţine ori a făcut în aşa fel încât animalele să nu se mai ucidă între ele.
 Preotul cu părul alb ca neaua ajunsese în câţiva ani conducător al pădurii, dar dintre toate vieţuitoarele de acolo, mari şi mici, cel mai bine se înţelegea cu lupii, aceştia fiind mai aproape de sufletul său. Haitele veneau mereu la coliba din gura peşterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci când foamea mistuitoare le cerea să omoare vreo ciută, omul nostru mergea chiar în fruntea lor la vânătoare, învăţându-i pe lupi să aleagă pentru hrană animalele bolnave sau bătrâne.
 Le spunea: - Cu toţii ne-am născut pe acelaşi pământ şi trăim pentru bunul nostru stăpân, Zamolxis, atotputernicul. Şi eu şi voi, dar şi bietele ciute. Fiecare lucru are un rost pe lume, aşa că să nu ucideţi decât căprioarele care, dintr-o pricină sau alta, nu mai sunt de trebuinţă. Haitele ascultau cu luare aminte de vorbele sale. Atunci când nu înţelegeau întrebau.
 Se mai certau din când în când, dar totdeauna după atfel de clipe veneau la preot şi-I cereau iertare dacă îl supăraseră cu ceva. Îl iubeau că pe unul din fraţii lor şi-l respectau că pe o căpetenie. Viaţa preotului nostru continuă mulţi ani aşa, dar soarta să avea să se schimbe în curând.. În vremurile în care ne aflăm, nu numai preotul, dar întreg poporul Geto-Dac trăia în bună înţelegere cu jivinele de prin păduri şi munţi şi mai ales se înţelegeau cu haitele de lupi care creşteau şi se înmulţeau sub oblăduirea Zeului.
Poate tocmai de aceea preotul cu părul alb ca neaua se apropiase atât de mult de ei… sau poate fusese mâna lui Zamolxis, asta nu o mai ştim, căci pierdut pe veci în negura vremii rămâne acest lucru.
 Dar dacă Geto-Dacii trăiau uniţi prin credinţa în Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducător care să le adune şi să le îndrume.
 Fără de foame, nimic nu le ţinea împreună.
Zamolxis înţelesese cât de mare ajutor îi pot aduce lupii în vremurile de izbelişte ce se vesteau, aşa că se hotărî asupra unui gând ce de multă vreme îl frământă. Îl chemă la el pe preotul cu părul alb ca neaua. - Preotule, spuse Zamolxis, am urmărit pas cu pas tot ce ai făcut de la venirea ta în munţi şi până acum. Ştiu cât de bine te înţelegi cu sălbăticiunile pădurii şi mai cunosc şi faptul că haitele de lupi te ascultă orbeşte. Sufletul ţi-l ştiu de mai demult pe de-a-ntregul. Iată acum de ce te-am chemat la mine şi pentru ce ţi-am spus mai întâi toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele şi a sosit clipă că sacrificial tău să ajute neamul Dacilor. Eşti gată să te supui, să urmezi calea destinului tău?
 În timp ce grăia, Zamolxis se uită în ochii şi în sufletul preotului cu părul alb ca neaua. Îşi dădu seama încă o dată, că are în faţă un supus ce s-ar fi aruncat şi-n flăcări pentru fericirea ţării sale.
Preotul căzu în genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu şi vorbi apoi, molcom, la fel cum o făcea odinioară ţăranilor pe care-i povăţuia despre adevărata credinţă şi puterea ei:
 - Stăpâne, nu cunosc nimic să-mi fie mai drag decât meleagurile acestea, libertatea şi fericirea nemului meu. Voinţa ta pteabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar dacă sacrificial meu poate fi de ajutor, nu pot decât să-ţi mulţumesc că m-ai ales. Porunceşte să mor şi aşa voi face, dacă asta trebuie. Sunt la picioarele zeului meu şi mă supun.
 – Nu, preotule cu părul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta nu-mi este de nici un folos, iar în inimile duşmanilor ţării ar aduce o mare uşurare pentru că soarta gliei noastre va depinde, de aici înainte şi de tine. Aşa să ştii! Zamolxis tăcu prêt de câteva clipe părând că se gândeşte la ceva anume, apoi îl privi adânc în ochi pe preot şi continuă:
 - Te voi transforma prin puterea mea şi a Pietrei Sacre, întru Gloria veşnică a Dacilor Liberi, într-un lup… dar nu într-unul obişnuit. Părul ţi-e alb ca neaua şi asta îţi arată gândirea ta adâncă. Braţul ţi-e puternic, iar asta dovedeşte forţa ta. Îţi voi dărui nemurirea şi vei deveni Marele Lup Alb, conducătorul în luptă şi pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca şi până acum, supusul meu. Preotul cu părul alb ca neaua, avea lacrimi în ochi atunci când vorbi din nou:
- Stăpâne, nu sunt demn de această cinste!
 – Asta nu tu o hotărăşti, răspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotărârea mea este luată.
 – Mă voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.
 – Ştiu. Dar iată ce trebuie să faci: prima ta menire este aceea să uneşti toţi lupii sub cuvântul şi porunca ta, astfel încât să fie gată de luptă, iar la cel mai mic semn al tău să se adune pentru a-mi asculta porunca. Când acest lucru va fi bine dus la îndeplinire, vei veni alături mie, în Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai părăsi, afară doar de cazurile de primejdie gravă pentru ţară. După ce termină ce avea de spus, Zamolxis se ridică de pe tronul său de granit şi se îndrepta spre Piatra, o ridică de la locul ei şi o înaltă spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o rază de lumină ce învălui dintr-o dată pe preot într-o ceaţă orbitoare. Orice muritor de rând şi-ar fi pierdut vederea în faţa acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu părul alb ca neaua se transformă în lup, dar nu într-unul că toţi ceilalţi ci într-unul aşa cum nimeni n-a mai văzut unul asemănător nici până atunci nici după aceea.. Lupul nou ivit era unic în toată seminţia să. Mare de statură cât un urs, avea ochii precum jăraticul, labele puternice, ghearele şi colţii lungi şi ascuţiţi ca săbiile, iar blana era albă, albă, mai albă ca laptele. Prin vrerea şi puterea bunului Zamolxis, se născuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipă, destinul patriei avea încă un apărător de temut. Misiunea Marelui Lup Alb începu imediat şi nu a fost nevoie de vreme prea îndelungată pentru că toate haitele de lupi din ţară, de la catalandri abia născuţi şi până la cei mai bătrâni şi neputincioşi, să se afle sub conducerea sa.. Pasămite, lupii aşteptaseră şi ei îndelung momentul în care vor avea un stăpân demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grijă să înveţe haitele să nu mai atace casele şi gospodăriile oamenilor pentru a le prăda, iar la strigătul său trebuiau să se adune cu toţii, pentru a porni la luptă.
 În acest timp Zamolxis le-a cerut dacilor, să-şi ajute fraţii de sânge, cum erau consideraţi lupii, să le ofere hrană şi adăpost ori de câte ori aveau nevoie. Aceşti l-a, la rândul lor aveau datoria învăţată de la conducătorul lor şi trebuiau să-i ajute pe geto-daci în luptă şi în apărarea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, aducându-i veşti aflate de la lupii ce erau câtă frunză şi iarba prin munţii şi luncile Daciei.
 Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fără că fiarele să aibă de ştire, anunţându-şi imediat cârmuitorul. În momentele de cumpănă, când oamenii erau atacaţi şi libertatea şi viaţa le era pusă în pericol, ei mergeau în lupte alături de armate şi loveau duşmanii de unde aceştia se aşteptau mai puţin.
Nenumăratele victorii ale Dacilor au fost câştigate cu ajutorul lupilor, care-şi ofereau ofrandă de sânge pentru apărarea minunatului ţinut al Daciei. Tot ei erau aceia care pătrundeau neştiuţi de nimeni în taberele duşmane aducând informaţii nepreţuite Marelui Lup Alb, pe care acesta la rândul lui, le transmitea comandanţilor de oşti. Marele Lup Alb avea şi sarcina de a aduce în faţa Zeului, la judecata trădătorii şi laşii. După ce netrebnicii erau judecaţi după faptele lor, erau oferiţi fără milă lupilor, căci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau să aibă o moarte cât mai înjositoare şi nedemnă, pentru a fi daţi exemplu celorlalţi. Toţi cei care se simţeau vinovaţi se temeau de Marele Lup Alb, care era fără de milă în astfel de cazuri, dar cei drepţi şi bravi, atunci când auzeau din mijlocul munţilor mugetul sau de luptă, simţeau cum se înfioară până în străfundul finitei de mândrie şi curaj, pornind la luptă cu gândul că nimeni nu-i poate învinge.

Mâna protectorate a Zeului era deasupra lor şi îi apara. Atunci când duşmanii se simţeau împresuraţi de haite şi oameni şi auzeau cântecul de luptă al Marelui Lup Alb, înţelegeau pe dată că sfârşitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scăpare ce le mai rămânea fiind ruşinoasă fugă. foto 3Vrăşmaşii capturaţi în luptă şi trădătorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplită soarta. Totuşi, în acele vremuri, în rândurile Dacilor erau puţini trădători şi cei mai mulţi proveneau din mulţimea străinilor adăpostiţi din milă caestui popor brav, dar care în micimea lor nu se mulţumeau întotdeauna cu ceea ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Dacă pe trădătorii pripăşiţi îi devorau lupii, pe nenorociţii din rândurile poprului lui Zamolxis, îi lăsau după judecată, să moară de foame în chinuri groaznine. Sila ce o aveau lupii faţă de ei, nu îi lasă nici măcar pe ei să se apropie de leşurile lor.

 Într-o vară, pe când Zamolxis privea cerul înstelat în faţa intrării în Muntele Ascuns şi se gândea la poprul sau drag, Zeul îl întrebă pe Marele Lup Alb:
 - Spune-mi prietene credincios, crezi că ar trebui să te fac din nou om? M-ai slujit secole la rând şi poate ţi s-a făcut dor de ceea ce erai cândva. Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis şi grai:
 - Stăpâne, gândurile mele nu stau la ceea ce mi-aş putea dori eu. Destinele Daciei şi fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.
 – Ştiu asta, spuse Zeul zâmbind cu căldură, dar dacă ai vrea te-aş putea întoarce la fiinţă muritoare ce erai.
– Mărite Zeu, Dacii au nevoie de mine aşa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am făcut-o pe când umblăm prin sate, aşa cum sunt, haitele s-ar destrăma sin nu ar mai ajuta în lupte. Apoi în scurtă vreme ar începe iarăşi să atace oamenii şi gospodăriile lor. Lasă-mă rogu-te aşa cum mă aflu, pentru că hotărârea de atunci a fost înţeleaptă.
 - Bine, Mare Lup Alb. Am să-ţi respect voia şi-ţi mulţumesc pentru credinţa ta, dar totuşi îţi voi spune de ce te-am întrebat aceasta.
 – Urechile-mi sunt ciulite, bunule Zamolxis.
 – Se apropie vremea când n-am să te mai pot face om iarăşi. În curând va veni momentul greu când ne vom retrage în Munte şi de acolo vom veghea.
 – Eu însumi simt asta, mărite, oftă Marele Lup Alb. Ştiu însă că de mare folos îţi pot fi aşa decât ca om.
 – Bine, Mare Lup Alb. Aşa va fi, precum ai grăit.
 – Stăpâne! Reluă uşor lupul.
 – Da, prietene, ce te frământă? Marele Lup Alb stătu puţin în cumpănă întrebându-se dacă era mai bine să tacă sau să deschidă gura. Zeul fu cel care hotărî:
 - Grăieşte, nu ai teamă! Spune ce ai pe suflet!
 – Mărite Zamolxis, iată ce mă tot întreb de ceva vreme încoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de gresala pe care o vor săvârşi? Zamolxis se încruntă uşor la gândul negru ce-i trecuse prin minte şi spuse ferm:
 - Nu, Mare Lup Alb! Nu există leac, oamenii singuri trebuie să-şi trăiască viaţa aşa precum aleg. Să vadă unde greşesc şi apoi să se căiască. Noi nu avem nimic a face, nu ne stă în putiinta.
– Înţeleg, stăpâne.
– Acum hai să mergem! Mai adaugă Zeul. Cei doi se retraseră în inima Muntelui Sacru care avea să devină, nu peste multă vreme, pentru totdeauna Muntele ascuns. Pentru asta, însă, vor mai trebui să treacă secole, pe care noi le vom parcurge ca şi până acum. Nu ne mai rămâne decât un singur lucru de făcut şi anume acela de a reinoda firul poveştii din locul în care a fost întrerupt. Legătura Marelui Lup Alb şi, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profundă, dar se pare că, de multe ori, mai bine înţelegeau lupii decât oamenii ce se întâmplă. Câteodată, parcă, tot ei erau mai aproape de credinţă strămoşească în Zamolxis. Şi asta pentru că fiarele aveau o singură dorinţă: să se apere, de era nevoie cu preţul vieţii lor, Muntele Sacru şi ţara acestuia. Câteva secole fericite haitele Marelui Lup Alb şi Geto-Dacii au trăit în bună înţelegere, se ajutau unii pe alţii în viaţa de zi cu zi şi în luptă, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate voinţa lupilor ce-i erau supuşi, la fel cum Zamolxis făcea cu oamenii.

Toate bune şi frumoase, numai că oamenii sunt nestatornici, iar când este aşa, fericirea şi înţelegerea nu pot dura la nesfârşit. Marea invazie era din ce în ce mai aproape de Hotarele Daciei, iar o parte din supuşii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, începuseră să se îndoiască de puterea Marelui Zeu, îndreptându-şi rugăciunile şi ofrandele spre alte zeităţi. Se vede treaba ca frica roade sufletul omului, sau poate că acei trădători sperau la avuţii tot mai mari. Mişeii nu s-au mulţumit numai cu trădarea şi, de teamă că nu care cumva să ajungă în faţa Marelui Lup Alb, începură să omoare în neştire orice lup care le ieşea în cale. Pacea Dacilor începea să se clatine datorită fricii şi pierderii credinţei strămoşeşti. Din haitele numeroase ce populau tara, rămâneau pe zi ce trece tot mai puţine animale, iar lupii, înfricoşaţi de moarte, se retrăgeau tot mai adânc în munţi şi păduri din calea asupritorilor, încercând să sde furia dezlănţuită a celor care le fuseseră, nu cu mult timp în urma fraţi.
 Puţini la număr mai erau cei care ascultau acum de conducătorul lor, Marele Lup Alb. Mai întâi câţiva, răzleţi, apoi din ce în ce mai mulţi trădători îşi luau armele la spinare şi cutreierau codri pentru a ucide lupi. Numeni nu rostea cu voce tare un gând anume, dar fiecare în sinea lui speră la ceva: toţi doreau să-l găsească pe Marele Lup Alb şiş a-i taie capul pentru a-l putea arăta conducătorilor romani, nădăjduind astfel într-o răsplată grasă. Pasămite, printre Daci pătrunseseră, prin graţia trădătorilor destule iscoade ale romanilor.
 Acestea stârniseră la revoltă pe cei mai slabi de înger mai întâi şi apoi, încetul cu încetul, pe ceilalţi. Acest fapt nu-l mai ştiu précis nici cei mai bătrâni, însă, darămite noi. Şi astfel, într-un târziu, s-a petrecut ceea ce se ştia dinainte: supărat la culme pe nelegiuirile din juru-I Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb şi s-au retras împreună în ascunzişul Muntelui, interzicând totodată prin porunca aprigă, haitelor adăpostite în Muntele Sacru să mai însoţească trupele în luptă. Zeul mânios, îi spuse prietenului său cu blană albă ca neaua

- Poate, cândva, într-un târziu pe care nici măcar eu nu-l cunosc, Dacii se voi caii pentru greşelile lor şi vor înţelege că numai eu le pot conduce destinele intru fericire şi pace. Până atunci însă, mânia ce m-a cuprins va fi neînduplecată. Vom aştepta împreună prietene, până când va sosi clipa în care Dacii vor crede iarăşi în libertatea lor şi în noi. Să mergem în munte şi să aşteptăm, este singurul lucru ce ne mai stă în putiinta acum. Îndurerat, cu ochii scăldaţi în lacrimi amare,
Marele Lup Alb îl întrebă pe Zeu:
 - Oare ani mulţi vor trece, stăpâne, până atunci?
– Ani nu doar mulţi, ci foarte mulţi, Mare Lup Alb. Vremuri grele cobori-vor asupra Daciei şi sufletul mă doare crunt, dar nu-Iinimic ce noi am putea face. Vino! Mai adaugă Zamolxis, după care cei doi se îndreptară spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, lângă Piatra Geto-dacilor.
 În Triunghi îl aştepta Moş Timp, Duhul Pietrei, iar în priviri i se putea citi aceasi durere surdă, nemângâiata. Nici el nu putea face nimic în calea nenorocirii ce se abătuse, cerul îşi întorsese faţă de la Dacii cărora le slăbise credinţă.
 Nu mai rosti nimeni nici un cuvânt. Tăcerea era apăsătoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja.. Priveau boltă înaltă a Grotei şi fiecare trăia în sine propria durere, care era şi durerea celorlalţi. Cu toată vitejia de care au dat dovadă cei care mai credeau în Zamolxis, fără ajutorul Zeului şi al Marelui Lup Alb, aceşti ultimi bravi Daci au fost în cele din urmă învinşi, iar cei care au reuşit să scape cu viaţa, s-au refugiat în adăpostul oferit de marea Cetate a Munţilor Apuseni. Din când în când, în toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zărit pe vreo colină îndepărtată cum privea la moartea fraţilor săi. Nimeni însă nu l-a mai auzit, iar dacă cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el încât să-i poată citi sufletul prin ochii înlăcrimaţi şi-ar fi dat seama că marele onducator cu blană albă ca neaua plânge cu durere. În faţa să se desfăşura înfrângerea pas cu pas a poporului său drag, iar el nu putea decât să privească neputincios. O dată cu biruirea definitivă a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fără cale de întoarcere lângă stăpânul său, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rând nu s-a mai arătat decât rar, foarte rar. Când o făcea, însemna că erau vremuri de mare izbelişte pentru urmaşii Dacilor Liberi. Nu intră în luptă, nu adună haitele, doar privea cu jale, după care revenea la Zeu povestindu-I ceea ce se întâmplă afară. Deşi s-au scurs de atunci mulţime de secole, Marele Lup Alb şi astăzi mai veghează şi aşteaptă indurarea Zeului intru iertarea Dacilor Liberi, în rândul cărora el însuşi se născuse. Încă mai speră să vină clipa în care Zamolxis îi va cere să strângă iarăşi haitele pentru a alunga duşmanii, pentru a reclădi vechiul Regat Dac, pentru a bucura urechile credincioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin urletu-i de luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb. In codrii batrani ai muntilor, sub bolat instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc prea bine. Voi il auziti?
Sursa---Marele Lup Alb Dacic