Străromânii si împăraţii traco-iliri

Primul imparat de certa origine tracica este Maximin Tracul (235-238). Acesta fusese pastor in regiunea sa natala, Moesia, si fusese ridicat tot mai sus de Sever Alexandru (222-235) datorita capacitatii sale militare si aspectului sau impunator: avea 2,40m inaltime si era uimitor de voinic. Vorbea latina cu accent tracic. Atins de bolile sufletesti ce caracterizeaza de obicei pe detinatorii puterii ajunsese, de exemplu, sa isi colecteze sudoarea, consuma 18 kg carne si 27 de litri de vin pe zi etc1. Mai mult, ridicarea sa pe tron a facut-o prin asasinarea binefacatorului sau !!2 Tot prin crima urca pe tron si Decie (C. Messius Decius), in 249, fiind si el de origine traco-ilira(3). Domneste pana in 251. Urmeaza: Marcus Acilius Aureolus (267-268) si el de origine umila, ca majoritatea imensa a imparatilor traco-iliri, Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270), Aurelian – Lucius Domitianus Aurelianus – (270-275), Probus – M. Aurelius Probus – (272-282) din Sirmium(i), Marcus Aurelius Carus (282-283), Aurelius Valerius Diocletianus (284-305) vestit dusman al Crestinismului, Valerius Maximianus Herculis (286-305), persecutor inversunat al ucenicilor lui Hristos, Constantius Chlorus (293-306), tatal Sfantului Constantin cel Mare si unul dintre imparatii pagani cei mai toleranti (poate si din pricina religiei sotiei sale Elena – care era crestina), Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311) mare persecutor al crestinilor, Galerius Valerius Maximinus Daia (305-313), si el un mare dusman al Bisericii, Flavius Valerius Severus (305-307), aflat cam pe aceeasi linie si, tot asa, Valerius Licinianus Licinius (308-324), Domitius Alexander (308-328), Flavius Iulius Crispus (317-328). Urmeaza apoi primul imparat straroman, Sfantul Imparat Constantin Cel Mare (Flavius Valerius Constantinus Magnus; 305-337), fiul lui Constantius Chlorus si al sfintei Elena – daca de origine -, primul si cel mai mare imparat al Neamului Romanesc. Vin apoi urmasii sai. Primul este Constantinus II (317-340), imparat arian, prigonitor al Bisericii, Dalmatius, nepotul Sfantului Constantin cel Mare, proclamat august intre 335-337, Hannibalius, de asemenea nepot al Sfantului Constantin cel Mare, august 335-337 (ambii au fost respinsi de armata dupa moartea Sfantului Imparat Constantin cel Mare); Constans, imparat cu adevarat ortodox (333-350), Vetranius (350), Constantius II, imparat arian (337-361), Constantinus Galus (351-354), Nepotianus (350), Flavius Claudius Iulianus, pagan si mare persecutor al crestinilor, supranumit Iulian Apostatul (361-363). Urmeaza o noua dinastie straromana, deschisa de Flavius Iovianus, imparat ortodox (363-364), si continuata de Flavius Valentinianus I (364-375), Flavius Valens (364-378), arian, Gratianus (367-383), imparat al Apusului, ortodox, Flavius Valentinianus II (375-392), Flavius Constantius III (417-421), Valentinian III (425-455), Marcianus (450-457), Leon I Thrax (Tracul) (457-477), Leon II (456-474), Vitalianus (513-515), Anastasius (491-518), Iustin I (518-527), Iustinian I (527-565), Flavius Iustinianus II (565-578), Tiberius (578-582), Focas (602-610), ultimul imparat al Imperiului Roman de Rasarit (Romania), care Imperiu va fi transformat de Heraclius in Imperiu grecesc, zis Romaic (cunoscut ca Imperiul Bizantin). Credem ca aceasta insiruire este suficienta pentru a deschide o perspectiva noua asupra unei perioade pe care istoriografia noastra oficiala are tristul obicei de a o trata cu prea putin interes(4). Revenind la firul istoriei, sa observam ca Imperiul Roman cunoaste in secolul III un declin tot mai accentuat. Unii istorici au pus acest declin pe seama invaziilor venite in special din Rasarit. Neamurile migratorilor, lovind val dupa val, au sfaramat in timp puterea imperiala. Acesta este insa o observatie empirica si partinitoare(5), ce exclude nu doar aspecte secundare ale problemei, ci chiar si pe Dumnezeu, realitatea absoluta. Prima vina pentru aceasta decadere o constituie vointa indreptata spre rau a cetatenilor romani. Hedonismul ajunge in aceasta epoca la apogeu, la fel si ura fata de crestini. Prigoana acestor oameni ai lui Dumnezeu si complacerea in cele mai josnice pacate aduce dupa sine si pedeapsa divina. Invaziile migratorilor sunt consecinta, nu cauza decadentei romane, asa cum stapanirea filistenilor s-a impus evreilor datorita decaderii lor morale si nu invers. Trebuie observat insa un fapt semnificativ: aceasta epoca, numita si a anarhiei militare, este deschisa de un traco-roman (Maximin Tracul) si continuata de alti imparati sau candidati la tron de aceeasi origine traco-ilira. Referindu-se la situatia Germaniei cucerite de Imperiul Roman, Th. Mommsen spune: Ca intotdeauna in asemenea situatii, in fiecare canton se forma o partida a docililor partizani ai Romei si una nationala, care pregatea rascoala in secret(6). Acelasi lucru s-a intamplat si cu traco-ilirii. Spre exemplu, la inceputuri, populatiile traco-ilire din Panonia si Iliria au opus Romei o rezistenta indarjita, reeditata atunci cand impozitele sau alte obligatii deveneau suparatoare.(7) In contrast, Tracia a jucat cu predominanta rolul de aliat fidel al romanilor, chiar in contra celorlalti traci. Asemenea deosebiri au existat chiar si in Dacia nord-dunareana, unde triburile din Oltenia au refuzat, in vremea lui Traian, sa lupte impotriva romanilor. Aceeasi lupta intre tabere nationale opuse ca aceea dintre taberele nationale ale galilor, germanilor sau altor neamuri a avut insa in cazul iliro-tracilor o influenta hotaratoare, definitorie, asupra istoriei Imperiului. Numerosi si capabili ei au ajuns sa ocupe functii importante in armata si administratie, pozitii pe care le-au folosit in interesul propriu pentru clarificarea conflictelor dintre tabere, antrenand dupa ei tot Imperiul. Este de observat ca acest fenomen incepe a se manifesta destul de tarziu fata de primele contacte traco sau iliro-romane. Se dovedeste astfel ca romanizarea – cea care a declansat aceste lupte – s-a manifestat mai tarziu decat se crede de obicei, ceea ce necesita gasirea unui alt factor de latinizare decat cele valabile pana la inceputul sec. I d.Hr. Acesta este crestinismul. Primul imparat din seria traco-ilira, Maximin Tracul, de o mandrie bolnava, datorata probabil nu doar vigorii sale aproape incredibile ci si constientizarii trufase a caracterului exceptional al ascensiunii sale sociale, a fost unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai crestinilor. El a poruncit de la inceput uciderea conducatorilor Bisericii sepiscopi, preoti, diaconit vinovati de invatatura cea dupa Evanghelie (Eusebiu, Ist. Bis., VI,28). Primul edict general impotriva crestinilor apartine lui Decie (249-251). Amintirea acestuia este trista, data fiind inversunarea cu care atat el cat si oamenii sai au prigonit Biserica. Aurelian (270-275) a inceput spre sfarsitul domniei o mare persecutie anti-crestina. Stiuta fiind originea lui se pune intrebarea ce legatura este intre retragerea trupelor din Dacia nord dunareana si aceasta persecutie? Sa fi incercat Aurelian eliminarea crestinismului din Dacia nordica prin intermediul paganilor migratori ? Sa se fi temut de numarul mare al crestinilor de la Dunare ? Ca nu avea o justificare reala aceasta retragere se vede din aceea ca dupa circa trei decenii, fara ca situatia militara sa se schimbe semnificativ, Sf. Constantin cel Mare va recupera in mare parte Dacia Romana. Starneste mirarea si mai mult faptul ca, dupa cate se pare, Aurelian nu a retras de fapt trupele decat din actuala Transilvanie, provinciile numite astazi Banat si Oltenia nefiind deloc abandonate(ii). Ori bogatia in aur si alte averi subpamantene a Transilvaniei facea mai mult decat justificata mentinerea ei. Si cu toate acestea nu numai ca de-a lungul timpului Transilvania a fost relativ putin vizata de invazii – indreptate in general spre sudul Dunarii – dar a si fost in mod de necrezut parasita de trupele romane(iii). Singura explicatie pe care o pot gasi tinand cont de toate aceste elemente este aceea a Transilvaniei centru al crestinismului nord-dunarean(8).

Dupa cum spune un celebru cunoscator al istoriei bisericesti: sub imparatii Diocletian (284-305), Galeriu (293-305), Maximian Hercule (286-305) si Constantiu Chlor (293-306), Biserica a suferit cea mai grea persecutie. Acesti imparati, in frunte cu Diocletian, au dat contra crestinilor patru edicte de persecutie, trei in 303 si al patrulea in ianuarie-februarie 304, prin care decretau daramarea locasurilor de cult crestine, interzicerea adunarilor crestine, arderea cartilor sfinte si a arhivelor crestine, pedepsirea aspra a clericilor si crestinilor care nu apostaziau de la credinta in Hristos. In 298, Galeriu a procedat la o «curatire» a soldatilor crestini din armata(9). Mai departe autorul citat ofera o larga lista de martiri(10), atat din acel an cat si din urmatorii ani ai persecutiilor. Este de asemenea cunoscuta atitudinea lui Licinius, care dupa un inceput promitator in 313 decade la statutul de persecutor al crestinilor, mai ales din cauza unor ambitii personale, pierzand in final totul(11). Nu incercam aici realizarea unei relatari amanuntite a situatiei din Imperiul Roman in timpul dinastiei pagane traco-ilire (daca poate fi numita dinastie). Acesta este scopul altor lucrari, cu caracter mai general. Dorim sa aratam aici doar interactiunea dintre gesturile acestor zeloti iliro-traci si dublul fenomen al formarii Romanilor si aparitiei Imperiului Roman de Rasarit. Si, intr-adevar, efectul pe care ei l-au avut asupra istoriei este considerabil, atat luand in considerare pozitia lor de imparati cat si laturile specifice pe care ei le-au dat acesteia. Un prim element al puterii acestor imparati il constituie trupele tracice. Fiind in numar de peste 200.000 de soldati, militarii traci formau o forta extraordinara… insa doar la nivel teoretic, ori doar pentru dusmanii externi. Aflati in diferite parti ale Imperiului, impartiti intre ei prin religii si pareri politice, confirmand prin toata atitudinea lor apartenenta la neamul lor cel dezbinat, tracii de sub arme erau o putere mult mai mica decat ar fi putut fi, cel putin din punct de vedere politic. Totusi imparatii traco-romani s-au folosit de aceste trupe in mare masura, iar rezultatele n-au fost deloc neglijabile, fie si considerand doar succesele lui Galerius(12). A doua latura a fortei specifice pe care o posedau e importanta elementului iliro-tracic in Imperiu. Acesta se intindea din zona Venetiei si din Noricum pana departe in Rasarit. In afara importantei militare ei erau si o insemnata putere economica si culturala. Puterea economica a Daciei, atat de mult dezvoltata sub conducerea inteleapta a diferitilor regi si mai ales a lui Decebal, trebuia sa fi sporit mult sub organizata stapanire romana. Totodata se dezvoltasera si regiuni cu o economie latenta – daca o putem numi astfel – ca cele din Iliria si Pind, dezavantajate initial de marea faramitare geografica si statala. Traco-ilirii aveau o larga arie de activitate. Din Iliria in Dacia se intindeau o sumedenie de mine si de ape aurifere ce erau exploatate de Imperiu. Alaturi de mine se gaseau in mod firesc centre mestesugaresti, atat pentru prelucrarea metalelor cat si conexe – ceramica, zidarie, producerea carbunilor, dulgherie etc. Si probabil nici nu mai este cazul sa prezentam activitatile agro-pastorale si conexe, in care iliro-tracii totdeauna excelasera. Si totusi, aceasta imensa forta economica n-a fost folosita, nici protejata corespunzator de atacurile externe. La fel s-a intamplat si cu domeniul cultural. Se uita cand se trateaza acest teritoriu de influenta enorma pe care cultura traco-ilira a avut-o asupra grecilor si astfel, implicit, asupra romanilor. Cati se gandesc, de exemplu, la influenta pe care originea si instructia tracica a avut-o asupra unor personalitati ca filosoful Anistene, maestrul celebrului Diogene, sau Menandros, Miltiade, Temistocles, Kimon, Tucidide etc.(13)? Cati isi amintesc de faptul ca atat Orfeu cat si Dionisos, cu opusa lor mistica si mitologie, ca si alti zei adoptati de greci si apoi de romani, au izvorat de la traci? Sau de avansata cultura a getilor de care aminteste Iordanes? Nu este locul aici a trata despre multele laturi ale culturii tracice, fie si de ne-am limita la opera lui Mircea Eliade De la Zamolxis la Genghis-Han, sau la altele similare. Este insa o realitate incontestabila stiintific faptul ca traco-ilirii au avut o cultura cel putin la fel de avansata ca si cea greceasca, sortita insa sa ramana in umbra. Si aceasta nu doar din cauza caracterului ei ezoteric, ci si dezinteresului pe care militarii traco-iliri ajunsi pe tronul Romei l-au avut fata de cultura. Nu se poate nega faptul ca toti imparatii citati mai sus au fost ostasi viteji si este de remarcat ca aproape totdeauna ascensiunea lor a fost realizata pe linie militara. Nu li se poate nega in general nici dragostea de neam, fie ea si intr-o forma alterata. Dar ceea ce uimeste este atitudinea lor absurd-ostila fata de crestinism, asemanatoare cu a zelotilor din vremea vietii pamantene a Mantuitorului. De ce oare nu au incercat sa obtina un crestinism de limba tracica(14)? De ce au fost oare atat de obtuzi incat sa nu inteleaga puterea pe care ar fi adus-o neamului lor crestinismul? Pozitia lor este cel putin ciudata. Desi dusmani ai Romei, nu aveau curajul sa se desprinda de ea, nici cultural, nici religios, nici administrativ. Poate ca originea lor umila, socul inerent unei ascensiuni sociale atat de rapide si stralucitoare, lipsa de clarviziune, sa fi fost unele din elementele ce au dus la comportarea lor atat de irationala. Ceea ce ramane de necontestat este insa rezultatul purtarii lor. Loviturile pe care le-a suferit armata din partea unor astfel de conducatori s-au adaugat loviturilor primite de aceasta din partea inamicilor adusi de Dumnezeu ca pedeapsa pentru prigonirea ucenicilor Sai. Alte lovituri le-a suferit administratia, precum si alte domenii ale vietii publice ale Imperiului sfasiat de o permanenta si absurda lupta interna. Daca adaugam aici si hedonismul promovat de familiile aristocrate care, tot mai putin implicate in conducere de acesti imparati autoritari, aveau prea mult timp liber, prea multi bani si prea putina morala si responsabilitate, hedonism atat de atragator pentru majoritatea paganilor si atat de greu de controlat in situatia conflictuala interna a Imperiului, avem o imagine despre haosul care tindea sa cuprinda cel mai mare stat al vremii.


 Autor: Preot Mihai-Andrei Aldea