Dacia si migratorii: SARMATII

Sarmatii sunt amintiti incepand cu secolul V i.e.n, de catre Herodot, care ne transmite ca granita dintre sciti si sarmati era situata pe cursul raului Tanais (Don).

Potrivit specialistilor, zona de origine si locuire initiala al sarmatilor se pare ca a fost cea uralo-caspica, de la rasarit de Volga, de unde au inainte, treptat, catre vest. In secolul I i.e.n, Strabo (Geographia, VII, 3, 17), aminteste de mai multe ramuri ale sarmatilor: sarmatii regali si sarmatii iazygi (intre Nistru si Nipru), sarmatii roxolani (intre Nipru si Don, pentru ca ulterior sa ajunga in zona Dunarii Mijlocii si de Jos) si alanii (ce locuiau dincolo de Don si care isi incep deplasarea spre vest in secolul II e.n.)

Cercetarilor arheologice, cumulate cu izvoarele literare antice, atesta faptul ca sarmatii iazygi au fost asezati in campia Panonniei, intr-un proces care a fost demarat in timpul imparatului Tiberius, dupa anul 20 e.n., ci care s-a incheiat in vremea domniei lui Claudius.

Din cate se cunoaste, romanii au permis acestora sa ocupe teritoriul amintit cu scopul de a crea aici o zona tampon in calea eventualelor atacuri ale geto-dacilor indreptate catre imperiu.Locul lasat liber de iazygi in stepele nord-pontic ea fost ocupat de rudele lor, roxolanii, a caror prezenta la vest de Prut nu este atestata mai devreme de secolul II e.n.

Sarmatii efectueaza o serie de incursiuni in Doborgea, dupa cum relateaza Ovidius (Tristia, III, 10), unde intra in conflict cu romanii, in jurul anului 62 e.n., fiind invinsi si pacificati temporar de trupele imperiale conduse de Plautius Silvanus Aelianus. Incepand cu sfaristul secolului II e.n. si inceputul secolului urmator, sarmatii roxolani, impinsi de migratia gotilor in zona stepelor nord-pontice, ajungin numar mare Moldova si Muntenia, unde au intrat sub dominatia carpilor, daci liberi. In acelasi timp, grupuri sarmatice sunt atestate in Campia Tisei, unde au ajuns, probabil, trecand prin pasurile Carpatilor nordici.

Din pricina faptul ca locuintele sarmatilor erau realizate din material textil, de tip cort, urme casnice de locuire sedentara a acestei populatii pe teritoriul de astazi al Romaniei nu au fost descoperite. Totusi, pe baza influentelor, minore ce-i drept, exercitate asupra culturii carpice si a descperirilor arheologice atribuite acestei populatii, ne putem face o idee asupra modului de viata sarmatic.

Pe teritoriul tarii noastre si in zonele invecinate, prezenta sarmatilor este confirmata in Campia Moldovei, intre Prut si Jijia, si Baltilor, intre Prut si Cogalnic, in campiile din zona cursurilor inferioare ale Nistrului, Prutului si Dunarii si Muntenia, intre Buzau si Calmatui, Ialomita si Arges, scriu cei de la adevaruldespredaci.ro.

Urme materiale ale culturii sarmatice au fost descperite si cercetate in situri precum cele de la Trusesti (jud. Botosani), Probota (jud. Iasi), Poienesti (jud. Vaslui), Largu (jud. Buzau), Chiscani (jud. Braila), Badragii Noi, Cazaclia, Cuconestii Vechi II, Petresti, Kriničnoe, Holmskoe, Olasesti si Tudora (Rep. Moldova), Mirnoe, Semenovka sau Nikolskoe (Rep. Ucraina).

Cea mai mare parte a inventarului arheologic sarmatic provine din morminte si consta in ceramica, vase de sticla, obiecte de uz casnic (fusaiole, fragmente de tesatura), obiecte de podoaba, clopotei de bronz, piese de harnasament, dar si arme (pumnale si sabii). Ritul funerar practicat de sarmati era cel al inhumatiei.

Cele mai monumente iazyge se gasesc in Banat si Crisana, asa cum sunt mormintele de la Varsad si Simand. Elemente specifice creatiei sarmatice au fost identificate si in mediul culturilor Poienesti-Zvorastea, Chilia-Militari si Santana-Mediesu Aurit, ca urmare a contactelor cu dacii din afara provinciei Dacia Romana.

Dupa retragerea administratiei imperiale din Dacia romana, pe teritoriul fostei provincii au patruns grupuri de sarmati iazygi, in special in zona Banatului. Sarmatii sunt mentionati in istorie pana la nivelul anilor 332-338, atunci cand intra in conflict cu gotii, ulterior cu geto-dacii, care, de altfel, ii si infrang.

Ipoteza tulburatoare: CODEX ROHONCZI e scris in DACA

Dacii scriau de la dreapta la stanga si de jos in sus. Un expert indian crede ca e vorba de o evanghelie apocrifa. O Apocalipsa care descrie foarte clar sfarsitul vremurilor. Dacii si-ar fi preluat scrierea de la brahmani.

Codexul Rohonczi este un document controversat al carui sistem de scriere este inedit si inca nedescifrat in mod convingator. Manuscrisul a fost pastrat la Rohonc pana in 1838, cand contele Gusztáv Batthyány si-a donat biblioteca, inclusiv codicele, Academiei de Stiinte a Ungariei. Desi este incetatenita varianta „codexul Rohonczi”, articolul de fata opteaza pentru denumirea „codice”. Codexul face parte din lista celor opt scrieri care nu au fost descifrate inca. Cercetatoarea romanca Viorica Enachiuc crede ca a izbutit sa o descifreze, fiind scrisa in latina vulgara, dar cu caractere dacice.

Attila Nyíri a propus o interpretare publicata in Theologiai Szemle, 39/1996 (pag. 91-98). In mare, procedeul pe care l-a folosit pentru descifrare a constat in a intoarce cartea si a asocia fiecarui caracter litera cea mai apropiata. Este de retinut insa ca acelasi simbol cunoaste uneori varii interpretari si aceeasi litera transcrie mai multe simboluri. In final, autorul ajunge la un text care, luat ca atare, are sens in maghiara si este de natura religioasa. Cercetatorul indian M. K. Singh sustine ca textul este scris cu o varianta regionala de Brahmi care poate fi citita. A transliterat primele 24 de pagini pentru a obtine un text in Hindi pe care apoi l-a tradus in maghiara si l-a publicat in editia 2004/6 – 2005/1 a periodicului Turán. In interpretarea sa, codicele se vrea a fi o evanghelie apocrifa. Mai mult, ar cuprinde o varianta de Apocalipsa, care descrie foarte clar “vremurile de pe urma” ale omenirii. S-a specutat mult ca Singh a descifrat o serie de previziuni apocaliptice dar ca a ales sa patreze tacerea.

O alta ipoteza este ca ar fi scrisa in alfabetul dacic.
De la daci nu au ramas izvoare scrise. Prea putine se stiau despre locuitorii zonei carpato-dunarene, dupa retragerea romanilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise in aceasta perioada istorica. A fost scrisa cu caractere dacice, de la dreapta la stanga, si se citeste de jos in sus. Vorbeste despre despre vlahi si regatul lor. Multi au incercat sa descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, in premiera, filele misteriosului manuscris.

In 1982, Viorica Enachiuc (foto) a aflat dintr-o revista publicata in Ungaria de existenta in arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea ca e redactat intr-o limba necunoscuta. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca sa-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla in Arhivele Academiei de Stiinte a Republicii Ungaria. E o carte legata in piele. A fost pastrata in localitatea Rohonczi pana in anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a daruit-o Academiei de Stiinte a Ungariei, in 1838. Nu se stie prin cate maini a trecut de-a lungul secolelor. “Scriere secreta” Dupa Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, ii scria cercetatorului Otto Gyurk, in legatura cu Codexul: “Se gaseste in Arhivele Academiei de Stiinte a Ungariei o carte rara, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secreta, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze pana acum”. Literele sunt asemanatoare scrierii grecesti. “Seamana si cu literele feniciene, apoi am incercat pe baza vechii scrieri unguresti, dar n-a mers.
Toate incercarile le-am aruncat in foc”. Dupa ce a studiat Codexul, cercetatorul Otto Gyurk a publicat, in 1970, o parte din observatiile sale intr-un articol, in care a incercat sa identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Viorica Enachiuc a descoperit ca textele Codexului au fost redactate in secolele XI si XII, intr-o limba latina vulgara (daco-romana), cu caractere mostenite de la daci. “Sunt semne care au apartinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legaturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate in latina vulgara, dar intr-un alfabet dacic, in care dominante sunt stravechile semne utilizate de indo-europeni in epoca bronzului”, spune aceasta. Solii si cantece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 siruri. In text sunt intercalate miniaturi cu scene laice si religioase. E scris cu cerneala violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cantece si rugaciuni, care include 86 de miniaturi. Consemneaza infiintarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, intre anii 1064 si 1101.

“Sunt informatii despre organizarea administrativa si militara a tarii ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru si mare, de la Dunare spre nord pana la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc. Codexul contine si versurile unui cantec de lupta, numit “Juramantul tinerilor blaki”, care a fost tradus in felul urmator:

“O viata, taciunele Sarpelui, puternic veghetor,/ Inselator, sa nu primesti a te uni/ Cu prorocirile Sarpelui, anuale, pentru ca lovit/ Vei fi/ Cantecul cetatii aud indelung/ Mergeti vioi, jurati pe caciula, pe puternica caciula!/ Sa juri cu maturitate si cu convingere!/ Sa fiu tie putere vie, traiesc, in lupta sa fiu!/ Alesul juramant pretuieste soimul tau, mergi cu juramant puternic!”

Scurt istoric al dacilor liberi

Notiunea de daci liberi ii desemneaza pe dacii din secolele II-IV p. Chr., geti in Muntenia, carpi inMoldova, costoboci in Carpatii Nordici si daci “mari” in nord-vest (Satu Mare, Crisana, Zarand), care nu au intrat in componenta Provinciei romane Dacia, dar care s-au aflat in diferite sisteme de dependenta fata de Imperiul Roman, poate sub forma regatelor clientelare.

Acestia au intretinut relatii dinamice cu Imperiul Roman, cu Dacia romana si cu celelate populatii “barbare”, vecine si contemporane (sarmati, goti, vandali etc.), asimiland foarte multe elemente decultura romana provinciala.

Cucerirea si anexarea Daciei lui Decebal (sau poate mai precis: a zonei centrale a fostului regat geto-dacic) nu insemna supunerea tuturor triburilor traco-getice de la nordul Dunarii si din Arcul Carpatic; o mare parte dintre acestea (poate mai multe decat cele inglobate intre hotarele provinciei) au continuat sa traiasca in libertate dincolo de Limesul nordic, rasaritean ori vestic ale provinciei romane: geto-daci si tracii liberi septentrionali (Costoboci, Carpi, Biefi, Arsietai etc.).

Dacii liberi sint numiti si „marginasi”, vecini cu provincia daco-romana, cunoscuti pentru actiunile lor razboinice in cursul sec. II-III, pana in sec. IV, mai ales in legatura cu istoria Daciei romane si a Moesiei Inferioare. In sec. II-III sint mentionate cateva incursiuni ale triburilor geto-dace libere in Dacia si Moesia; in anul 117, in legatura cu turburarile si situatia grava a provinciei Dacia dupa moartea imparatului Ulpius Traianus, se mentioneaza un adevarat „razboi dacic” provocat dupa disparitia cuceritorului Daciei de catre dacii liberi, fara indoiala cu participarea si a altor triburi (sarmati etc.) si a autohtonilor din interiorul provinciei romane. Alt razboi cu ei si desigur cu autohtonii a avut loc la 143 sub Antoninus Pius.

Costobocii au navalit in Moesia, Tracia si Grecia pe la anul 170, – miscari de care nici Dacia n-a ramas neinfluentata. Mai importanta pentru provincia romana carpato-danubiana pare sa fi fost marea incursiune a dacilor liberi sub domnia imparatului Commodus (180-192), care s-au extins si in interiorul Daciei unde „s-au agitat provincialii” ” in Dacia imperium eius recunsantibus provincialibus”, HistAug., Commod. 13,5; sub acesti „provinciali” ar fi greu a nu recunoaste in primul rind tocmai populatia autohtona si apoi (daca va fi fost cazul) si o buna parte dintre „colonistii” daco-romani veniti din alte zone ale imperiului.