Misterioasele tăbliţe de la Sinaia

Acum, noi îi vedem pe daci cam la fel cum îi vedeau, probabil, şi înalţii funcţionari ai Romei imperiale: nişte barbari care hălăduiau prin sălbăticia munţilor. Trebuie totuşi să recunoaştem că restul lumii antice îi trata cu mult mai mult respect. Herodot spunea despre ei: “Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”. Iar dacă Herodot avea în vedere coeziunea politică înseamnă că, la fel ca în zilele noastre, Peninsula Balcanică era şi pe timpul său “butoiul cu pulbere” al Europei. Mai târziu, prin secolul al Vl-lea d.Hr., cronicarul Iordanes nu a ezitat să-i transforme pe conaţionalii săi goţii în “geţi” şi să le atribuie glorioasa istorie a acestora din urmă. Iar din scrierile sale “Geţii” apar ca nişte luptători viteji care, între două războaie, se îndeletniceau cu studiul filozofiei, medicinei sau astronomiei. Alegerea geţilor ca strămoşi exemplari de cronicarul unui neam care se aflase adeseori într-un contact strâns cu vârfurile civilizaţiei de atunci spune foarte multe despre gloriosul popor al geto-dacilor. Şi lasă în urmă o întrebare tulburătoare: putea un asemenea popor să trăiască în afara unui “circuit cultural”? Cărturarii zilelor noastre sunt convinşi că dacii nu cunoşteau scrierea. O opinie categorică, contrazisă însă de autorii antici. În afara acestora, au mai ajuns însă până în zilele noastre şi nişte documente stranii, numite acum “Tăbliţele de la Sinaia”. Se spune că iniţial au fost câteva sute şi erau turnate în aur, metalul rezervat regilor şi zeilor. Acum, se pare că au mai rămas doar câteva zeci, copii turnate în plumb după originalele antice. În general, savanţii le ignoră şi foarte puţini sunt cei dispuşi să le ia în serios şi să le studieze. Dar dacă aceştia din urmă au totuşi dreptate şi “Tăbliţele de la Sinaia” sunt cu adevărat nişte relicve antice, istoria ultimilor 2.000 de ani ar trebui rescrisă. Povestea acestor vestigii controversate conţine însă şi toate ingredientele unei aventuri poliţiste pe care nici măcar Indiana Jones nu ar rata-o: un tezaur străvechi, capete încoronate, politică, servicii secrete şi aur. Foarte mult aur, pe care vremurile, asemeni unui alchimist neîndemânatic, par să-l fi preschimbat peste noapte în plumb. Ocultată sub zvonuri şi contestări vehemente, istoria recentă a acestor “Tăbliţe” ascunde în spatele ei una dintre cele mai tenebroase afaceri legate de nişte relicve străvechi. O afacere stranie care lasă în umbră recentul scandal privitor la brăţările de aur “braconate” în Munţii Orăştiei. Singura informaţie certă despre “Tăbliţele de la Sinaia” este că sunt “găzduite” în depozitele Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”. Acolo mai există acum doar 35. Plus alte două la Mănăstirea Sinaia. Există însă informaţii că iniţial au fost în jur de 100, iar în unele cercuri se vorbeşte chiar despre câteva sute. Cele mai multe au 10×15 cm, însă există şi exemplare mult mai mari, de până la 30×50 cm. Dar, indiferent de dimensiuni, toate sunt confecţionate din plumb. Iar fiecare dintre ele este acoperită cu inscripţii în relief, cărora li se adaugă nenumărate imagini stilizate. Privite de aproape, şirurile de semne grafice ţi se par oarecum cunoscute: multe dintre ele par a fi litere greceşti. Altele seamănă cu literele latine, iar câteva par a fi semne chirilice. Cercetătorul care încearcă să afle cum au ajuns ele acolo se loveşte însă de un adevărat zid al tăcerii. Un zid compact, în spatele căruia informaţiile certe sunt înlocuite de zvonuri şi informaţii trunchiate culese din documente contradictorii. Iar toate la un loc se adună într-un soi de istorie apocrifă, plasată undeva la graniţa dintre ştiinţă şi legendă. Cu câteva decenii în urmă, tăbliţele s-au aflat şi în atenţia cercurilor ştiinţifice “coordonate” de regimul comunist. Dar despre ele a început să se vorbească “la liber” doar după 1990. Iar publicul larg a avut ocazia să le vadă abia în 2003, când inginerul Dan Romalo le-a publicat în lucrarea “Cronică apocrifă pe plăci de plumb?”, reeditată în 2005 sub titlul “Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?”. Piesele publicate în cele două cărţi au fost fotografiate la mijlocul anilor ’40 chiar de Romalo în depozitul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti. Însă nici pe atunci ele n-au beneficiat de atenţia cercetătorilor, ba, mai mult, nu au fost nici măcar inventariate sau menţionate în vreun act oficial. În anul 2004, ziaristul Dumitru Manolache a auzit despre aceste vestigii. Pasionat de istoria veche, el a încercat să afle cât mai multe date despre acest subiect spectaculos. Pe care l-a întors pe toate feţele, abordân-du-l cu metodele specifice ziariştilor de investigaţii. A scormonit prin arhive, a discutat cu puţinii oameni în viaţă care mai ştiau câte ceva. Iar doi ani mai târziu şi-a publicat rezultatele căutărilor în volumul “Tezaurul dacic de la Sinaia – legendă sau adevăr ocultat?”. Primele episoade ale istoriei “Tăbliţelor de la Sinaia” par a fi legate de începutul lucrărilor de construcţie ale Castelului Peleş, a cărui piatră de temeile a fost pusă la 10 august 1875. Pe atunci, locul viitorului edificiu se numea “Poiana Văcăriei”. Înaintea deschiderii propriu-zise a şantierului, acolo s-au făcut anumite lucrări hidrotehnice pentru stabilizarea solului. Inclusiv drenarea unor ape freatice care izvorau dintr-o peşteră din zonă. Cele mai vechi informaţii menţionează că, în acele împrejurări, ar fi fost descoperit un tezaur antic. O comoară din care, alături de alte obiecte de valoare, făceau parte şi un mare număr de tăbliţe din aur acoperite cu inscripţii. În total, câteva sute de kilograme de metal preţios. Descoperirea a fost anunţată, bineînţeles, la Bucureşti. Se mai spune că, după câtva timp, guvernul condus de Lascăr Catargiu ar fi oferit întregul tezaur domnitorului Carol I. Iar predarea s-a făcut în mod oficial în prezenţa unor reprezentanţi ai autorităţilor locale, dar şi ai guvernului. Arhivele păstrate până astăzi nu menţionează însă dominaţia. Dar asta nu e o mare problemă: în timpul primului război mondial, o parte a acestor arhive a ajuns în Rusia, incluse în tezaurul ţării. Şi nu s-au mai întors acasă nici până în ziua de astăzi. Se spune că oamenii “sunt sub vremuri”. Aceeaşi soartă o au însă şi comorile. Zvonurile, niciodată confirmate oficial, dar nici infirmate categoric, spun că pe la 1890 regele Carol I şi-a dat seama că Peleşul va costa mai mult decât banii din averea personală pe care el îi avea disponibili. Motiv pentru care a trebuit să folosească “darul” pe care i-l făcuse guvernul Catargiu. Bun patriot şi iubitor al istoriei neamului pe care fusese chemat să-l conducă, se mai spune că el ar fi cerut părerea unor mari cărturari ai acelor vremuri. Fascinaţi doar de vestigiile care aveau legătură cu Roma antică, se pare că savanţii vremii nu au fost însă prea impresionaţi de acele relicve. Motiv pentru care l-au încurajat pe suveran să le topească şi să utilizeze aurul obţinut pentru finanţarea Castelului Peleş. Mult mai interesat de istorie, regele a dispus totuşi ca, înainte de a fi topite, vestigiile antice să fie copiate în aliaj tipografic. Copiile ar fi rămas la Peleş până în 1947-1948, când, după venirea comuniştilor la putere, au fost transferate la muzeul din Bucureşti. Cam aceasta ar fi istoria, prescurtată şi niciodată asumată oficial, a plăcilor publicate după alte câteva decenii de inginerul Dan Romalo.

Chiar dacă savanţii le contestă vehement, “Tăbliţele de la Sinaia” s-au aflat un timp chiar şi în zona de interes a “organelor de partid” comuniste, dar şi a Securităţii. În cursul investigaţiei sale, ziaristul Manolache a dat şi peste mărturii privitoare la acest interes. El a mai aflat că până şi Elena Ceauşescu a dat nişte dispoziţii privitoare la studiul lor. Dar bineînţeles că scopul urmărit de “Tovarăşa” nu era unul strict ştiinţific. Mai mult ca sigur, spera să afle cât mai multe informaţii privitoare la comorile dacice, pe care le-ar fi dorit descoperite şi valorificate în “visteria” regimului. Mai mult decât atât, se pare că în cadrul Securităţii a existat şi un departament, strict secret, care s-a implicat în traficarea unor vestigii antice. În plus, ziaristul a mai aflat că, prin anii ’90, în jurul “Tăbliţelor” s-a mai învârtit şi Valeri Usturoi. Un personaj ciudat, aproape sigur fost agent al KGB, care, venit în ţara noastră, s-a implicat în tot soiul de afeceri derulate pe muchia legii. Motiv pentru care acest personaj extrem de ciudat s-a aflat adeseori în atenţia serviciilor secrete din România postdecembristă. Argumentul cel mai des invocat contra celor care acceptă realitatea “Tăbliţelor de la Sinaia” este că aceştia nu ar fi nişte specialişti în studiul limbilor antice. Situaţia s-a schimbat în ultimii ani, de când “subiectul” a fost abordat de dr Aurora Peţan. Fost angajat al Institutului de Lingvistică Bucureşti, licenţiată în limbile clasice, domnia sa a aflat despre acele inscripţii stranii din lucrarea lui Dan Romalo. A început să le studieze şi, în iunie 2004, a prezentat o conferinţă pe acest subiect la Academia Română. A doua abordare a avut-o câteva luni mai târziu, în ianuarie 2005, în cadrul Seminarului de Arheologie “Vasile Pârvan” al Facultăţii de Istorie de la Universitatea Bucureşti. De atunci încolo, dr Aurora Peţan s-a dedicat acestui subiect cu rigoarea academică specifică unui lingvist de carieră. Până acum, opinia generală este că toate acele artifacte ciudate sunt creaţia unei persoane, rămasă încă neidentificată. O persoană neştiută care, practic, s-ar fi distrat inventând o limbă şi o istorie “artificiale” pe care le-a înscris, în nu se ştie ce scop, pe cele câteva zeci de plăcuţe ajunse până la urmă în depozitele Institutului de Arheologie. Aurora Peţan ne-a relatat că din studiul inscripţiilor rezultă că limba utilizată acolo este “o limbă naturală”, şi nu una inventată de cineva. “Faptul că «Tăbliţele de la Sinaia» nu mai sunt cele originale, antice nu are absolut nici o importanţă. Cu adevărat importantă este informaţia conţinută de ele.” Cercetarea lor marchează evoluţia în timp a unei limbi unitare care avea însă şi nişte variante locale. Studiul limbii “Tăbliţelor” despre care Aurora Peţan afirmă că este limba dacică pare să indice că aceasta nu făcea parte din ceea ce, nu se ştie cât de corect, este denumit îndeobşte limba “indo-europeană”. Contrar părerilor exprimate de valul actual de “tracomani”, limba dacică nu era “soră” cu latina, dar avea multe elemente comune cu aceasta. Cam 80% din literele inscripţiilor sunt caractere antice greceşti. Restul, oarecum asemănătore cu semnele alfabetului chirilic, are o origine necunoscută. Situaţie prezentă şi în cazul alfabetului slavon. Specialiştii care studiază vechiul alfabet chirilic ştiu că şi acesta conţine o serie de semne cu o origine necunoscută. Posibil dacică? Nu se ştie cu certitudine. Dar nimic nu i-ar fi putut împiedica pe călugării filologi Chiril şi Metodiu să preia acele semne cu origine incertă chiar din mediul în care trăiau. Un mediu etnic care trebuie să fi păstrat urmele vechii culturi dacice, întinsă şi în sudul Dunării. De altfel, se pare că la fel s-a întâmplat şi cu episcopul got Wulfila, cel care a inventa un alfabet special cu ajutorul căruia a tradus Biblia în limba poporului său. Astăzi se acceptă că o parte din literele cu care este transcrisă, variantă gotică a Bibliei, au fost preluate dintr-un sistem de scriere mai vechi, pe care episcopul got l-a întâlnit pe teritoriul fostei Dacii, neocupate de romani. Deocamdată, dr Aurora Peţan se ocupă doar de analiza de specialitate a textelor de pe “Tăbliţele de la Sinaia”. Traducerea lor propriu-zisă o va aborda mai târziu. La o primă vedere pare a fi vorba despre nişte arhive provitoare la istoria veche a regatului dacic: succesiuni dinastice, consemnarea unor lupte locale, dar şi reprezentarea grafică a câtorva dintre marile cetăţi ale dacilor.

Până la elucidarea misterului “Tăbliţelor de la Sinaia”, se ridică totuşi o întrebare: dacă dacii cunoşteau cu adevărat scrierea, de ce nu s-au păstrat mai multe inscripţii ale lor? Un răspuns ar fi: pentru că, în viaţa de fiecare zi, scriau pe materiale perisabile care s-au pierdut pentru totdeauna. Izvoarele antice menţionează o scrisoare trimisă de Decebal împăratului Traian. Un mesaj scris pe o “ciupercă”, probabil o iască prelucrată special pentru a putea fi utilizate pe post de “hârtie de scris”. “Tăbliţele de la Sinaia” nu sunt însă singurele urme ale scrierii dacice. În cursul mai multor campanii de săpături pe situl “Chitila-fermă” de lângă Bucureşti, arheologul Vasile Boroneanţ a adus la lumină vestigii de locuire dacică din secolele II-III d.Hr. Printre nenumăratele obiecte descoperite acolo, care vorbesc despre nişte aşezări stabile, arheologul a identificat şi urmele unei vechi scrieri, pe care el o atribuie geto-dacilor neincluşi în aria de romanizare. Inscripţiile identificate de Boroneanţ sunt “scrise” pe fragmente de oase late provenite de la diverse animale domestice. Literele erau obţinute prin împunsături consecutive, făcute cu un obiect ascuţit. Este vorba despre litere unite în cuvinte scurte, dar şi imagini de chipuri omeneşti. În mod ciudat, dar deloc neaşteptat, unele dintre acele litere par a se regăsi şi pe “Tăbliţele de la Sinaia”. Autorii antici nu aveau nici o problemă să accepte că dacii posedau un sistem propriu de scriere. Şi nu este absolut deloc exclus ca studiul făcut cu rigoare ştiinţifică al “Tăbliţelor de la Sinaia” să aducă la lumină nişte capitole noi, încă necunoscute din istoria antică a Europei. Majoritatea inscripţiilor de pe “Tăbliţele de la Sinaia” par a fi scrise cu litere greceşti, fapt care le face relativ uşor de tradus. Cei care le contestă originalitatea spun că limba folosită acolo seamănă prea mult cu limba română de astăzi. Dar acest fapt nu face decât să redeschidă o problemă rămasă încă nerezolvată: de ce să fi dispărut limba dacilor, chiar şi din teritoriile neocupate de romani? Sau poate că o bună parte din ea s-a păstrat în actuala limbă română. CETĂŢILE Unul dintre argumentele ce pledează în favoarea originalităţii “Tăbliţelor de la Sinaia” este imaginea clar redată a Cetăţii Sarmisegetuza. Oficial se consideră că “Tăbliţele” ar fi fost “plastrografiate” la sfârşitul sec. XlX, pe când istoricii încă nu ştiau că cetăţile de la Orăştie sunt dacice. Săpăturile arheologice la ruinele Sarmisegetuzei au început în primele decenii ale sec. XX. Iar reconstituirile edificiilor, făcute pe teren, după anii ’50, seamănă în mod izbitor cu imaginile cetăţii redate pe “Tăbliţe”. De unde să fi ştiut “plastografiatorul” ce aveau să descopere arheologii abia peste câteva decenii? Oficial, istoria dacilor este cunoscută mai ales din scrierile antice. În schimb, “Tăbliţele de la Sinaia” par a fi nişte cronici complete, care descriu succesiuni de dinastii regale şi personaje ce au domnit în diferite zone ale Daciei. În ele sunt prezentate şi imagini şi localizări ale unor cetăţi cărora acum nu li se mai ştie decât numele. În urma unor verificări de laborator s-a stabilit că “Tăbliţele” sunt confecţionate din aliaj tipografic, utilizat la sfârşitul secolului al XlX-lea. Fapt care nu exclude posibilitatea ca ele să fie nişte copii moderne făcute după nişte piese extrem de vechi. Cercetătorii care le acceptă originea antică sunt convinşi că în urmă cu peste două milenii, tăbliţele originale turnate din aur constituiau nişte arhive “oficiale”, păstrate şi completate secole la rând în templele dacilor.