Translate

vineri, 2 mai 2014

Zeita BENDIS


De unde vii, Zeiţă, cu chipul de spumă învăluit în raze albe, şi râzi precum râde marea, precum râde vântul, prin codri de aur ai timpului?

 De unde coboară fiinţa ta angelică, dansând fără greşeală într-o zi de piatră, în care guşti singurătatea din templul misterios al nemuririi? 

De unde vii, zeitate a Muntelui, pe covorul subţiat de lumină, de unde vii, Stăpână, peste prospeţimea aerului, tu, odraslă a întemeietorului de neamuri?
 Din ochii tăi alunecă ape, flacăra lor incendiază păduri, mâinile tale strâng frâiele calului alb, purtându-l către o insulară catedrală îmbrăcată în veşminte de purpură, către un drum domol deschis printre hăţişul din viitor al zilelor neamului tău. 

Din visele tale se înalţă munţii plini de comori şi mărturii străvechi.
 În privirile tale străluceşte fascinanta floare de lotus cu o mie de petale care închide în ea spiritul suprem al poporului geto-dac, care închide între petalele ei focarul spiritual, în care se manifestă sinele nemuritor, centru suprem de integrare a întregii vieţi în relaţie cu Divinitatea. 
De unde vii cu mâinile strânse pe frâiele roibului înaripat, purtând în pântec Cavalerii Danubieni învăluiţi în fluxul benefic de energie cosmică din Munţii Carpaţi? 

De unde vii prin tumultul de raze adunate mănunchi în culorile curcubeului viu ce-şi trage rădăcinile din apa nemuririi şi o duce în valuri spumoase peste zariştea lumii tale?
 Zeiţă a iubirii şi a feminităţii, de unde vii spre vremurile solare ca o pasăre a Paradisului ce-şi deschide aripile precum tălăzuirea aprinsă, îmbrăţişând şi muntele şi plaiul, câmpia şi apele învălurite în cascade de strălucire? 

Marea Zeiţă trecea, trecea ca o muzică-n zbor şi părea suspendată între pământ şi cer.
 Ea, stăpâna munţilor, urca plutind peste stâncă, peste pisc şi peste piatră, pe roibul înaripat de rochia să de sticlă, de rochia să de apă, de flăcările din ochii ei care dădeau glas păsărilor şi freamăt copacilor. 
Visa la lumina ce se dezbracă în râu şi la strălucirea ce hrăneşte memoria pietrei din adânc şi de-afară. Spre vârf, în căuşul palmelor unei amiezi însorite, părea o statuie ecvestră asediată de lumină. 
În jurul său, secole de piatră reînviau în magia de oglinzi ale cerului. 

Am vorbit cu ea, pe Vârful cu Dor, precum vorbesc între ele izvoarele şi stâncile şi frunzele şi rădăcinile, am vorbit cu ea în numele unei vechi şi mari iubiri, o iubire care vieţuieşte de veacuri ca un clopot în trupul muntelui, în inima lui de aer prin care respiră adâncul ce vibrează şi creşte pentru a rodi o clipă de splendoare. 
Am vorbit cu ea, însoţind-o pe Valea cu Brazi, precum vorbesc între ei munţii brumaţi de vălurirea vremii, am vorbit cu ea în numele unei mari credinţe pe cerul căreia era gravat numele Dumnezeului Unic.

Marea – Bendis – zeiţă a lunii, a pământului şi a pădurilor, avea un chip angelic, o faţă rotundă, bucălată cu pomeţii proeminenţi şi cu părul blond împletit în două cosiţe lăsate pe spate.
 Ochii ei erau de-un verde limpede precum izvoarele adânci în care se înecau vârfurile de brazi. 
Era îmbrăcată în straie împărăteşti din lână şi din blănuri lucrate cu dibăcie de femeile trace. Avea cizme scurte din piele, bătute cu ţinte de argint.

 Zeiţa purta o tolbă de săgeţi pe umăr. Umbla, uneori, însoţită de un cerb şi de un şarpe, iar alteori călătorea împreună cu două căprioare. 
Se născuse în Ţara Soarelui din neamul regelui Traciei, Oeagrus şi fusese dată ca soţie lui Gebeleizis, bătrânul zeu al focului, al fulgerului, al cerului înnourat şi pluvial dar şi zeu al luminii.
 Uneori părea tânără şi radioasă, iar alteori era tumultuoasă şi aprigă. Era înţeleaptă şi cunoscătoare a istoriei şi a legendelor neamului său.

 Nu-şi încredinţase zeului dorinţa de a avea copii, fiindcă nu îndrăznise să se bucure de un asemenea mare şi preţios dar. Gebeleizis era socotit divinitatea supremă a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care le folosea în lupte, astfel că în urma lui zăceau în agonie sumedenie de imperii înfrânte. 
Apărea ca un bărbat chipeş, războinic şi puternic purtând barbă, atunci când provoca tunetele şi trăznetele. Alteori ieşea în mijlocul mulţimilor aşezat pe tron, dus de patru oşteni, sau în chip de călăreţ, având în mâna stângă un arc. 


Mai umbla Gebeleizis însoţit şi de un vultur cu corn, ţinând în cioc un peşte, când călătorea pe ape, iar în gheare un iepure, când apărea în şes sau pe câmpie.
 Acest zeu se credea stăpânul apelor şi al pământului şi era patronul aristocraţiei militare; având atribute uraniene.
 Zeul mai călătorea pe întinderile imperiului alături de un câine. 
Când nu apărea în ipostaza de luptător, ori vânător, el avea trăsăturile unui călăreţ paşnic, purtând în mână o torţă ori un corn al abundenţei. Alteori venea în mulţime cu trei capete, asemeni cu câinele care îl însoţea. Era semn că hotarele îi erau ameninţate.

 Adună popor şi pornea ca un vifor, aruncând furtuni şi trăznete şi foc asupra duşmanilor. În Altar, lângă lumea tribală, se înălţa ca un zeu binecuvântător, având primele trei degete ale mâinii drepte ridicate sau desfăcute, iar celelalte strânse în palmă.
În timpul rugăciunii închidea ochii şi asculta cum cântă lumină peste vârfurile de piatră, până când amiaza fierbinte îşi făcea cuib în timpanele sale. 

Vedea columna uriaşă învăluită în nori, figură titanică, în mijlocul celor douăsprezece divinităţi pastorale şi agricole care o însoţesc, acolo, la baza Vârfului Omu, străjer al terasei dintre Valea Cerbului şi Valea Obârşiei, unde domneşte de-o veşnicie Sfinxul, păzitor al pragurilor.
 Nicicând lumina nu s-a împărţit în atâtea făclii ca atunci când o voce de Sus l-a vestit că va avea copii. O voce ca un ţipăt de pasăre, coborâtă printr-o străluminare de curcubeu, o voce din cerul în care a crezut pentru prima oară. 
Totul părea acum pentru el o tăcere prelungă şi o aşteptare imaculată. 

De-acum se putea retrage în liniştea sa, lăsând loc timpului nou şi vrerilor sale. 
Îmbătrânise puternic şi pentru prima oară se simţea prea mic pentru a săvârşi asemenea minuni şi întrezărea, acolo în depărtările cerului, o putere a luminii închegate şi amestecate cu întunericul de jos. 
Pentru prima oară credea în forţa unei providenţe care încarcă pământul de energii şi călăuzeşte paşii zeilor cu puteri mărginite. 

Va avea urmaşi, aşadar, de-acum putea să se retragă în sihăstrie spre a dărui calea lui Zamolxis, zeu unic, înţelept şi adorat pentru calităţile sale morale, pentru eroism, nobleţe şi pentru simplitatea vieţii, de către poporul geto-dac.
sursa -

Un comentariu:

  1. Pacat ca nu se mai practica la noi.... cred ca ar fi fost f interesant, daca se vorbea mai mult despre cultura, traditia si religia noastra adevarata.
    http://balearaitzart.blogspot.com.au/

    RăspundețiȘtergere