TRIBALIA ŞI DACIILE SUD-DUNĂRENE – LEAGĂN AL ROMÂNISMULUI

Prin regiunea Timocului este desemnat teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul Serbiei şi nord-vestul Bulgariei cuprinzând din Serbia ţinutul de la Muntele Rătan (despre care o legendă a românilor timoceni spune că este “buricul pământului”) la Dunăre, de la valea Moravei la valea Timocului, iar din Bulgaria zona Vidinului până la Lom. Nicolae Iorga spunea că “atât în Serbia cât şi în Bulgaria sunt sute de mii de români care trăiesc dincolo de apă tocmai cum trăiesc oltenii şi ţăranii munteni pe malul cel stâng”, iar George Vâlsan că avem aici “o adevărată Bucovină de Sud”. Regiunea este cunoscută şi sub numele de Tribalia de la tribali- populaţie de neam tracic (după Strabo, Diodor etc) sau Iliric (după Ştefan din Bizanţ) atestată aici încă din sec. VII-III î. Hr .Tribalii aveau o organizare statală proprie şi s-au remarcat în bătălia contra lui Filip al II–lea al Macedoniei, pe care l-au înfrânt şi l-au rănit. Populaţia tracică de aici a început să fie romanizată înaintea celei de la nord de Dunăre, romanii începând în ultimele decenii ale erei trecute şi terminând în anul 15 d. Hr. întemeierea provinciei Moesia, împărţită în anul 86 în Moesia Inferior şi Superior. Moesia Superior a servit ca bază de plecare în războaiele împotriva dacilor în timpul lui Domiţian şi Traian, iar după retragerea aureliană, în 285 Diocletian împarte teritoriul în 4 provincii: Dacia Ripensis lângă Dunăre, Dacia Mediteranea cu centrul la Niş, Moesia Prima în nord-vest şi Dardania în sud. Apropo de Moesia, cronicarul grec Niceta Choniates afirmă despre locuitori că “înainte se numeau Mizi, iar acum Vlahi”. Această organizare a dăinuit până în timpul lui Iustinian. La începutul sec. VII dominaţia romano-bizantină cedează sub presiunea slavilor. În a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea la Remesiana (Bela Palanka de astăzi, aflată la 30 de km est de Niş), capitala Daciei Mediteranea, a activat episcopul Niceta de Remesiana, “apostolul dacilor de pe ambele maluri ale Dunării” după cum îl numeşte Vasile Pârvan. Timocul a fost numit de daco-moesi Timakus, iar Morava va fi Margus, provincia numindu-se Margensis (sârbii îi spun Craina care înseamnă margine). Împăratul Caius Galerius Valerius Maximus s-a născut într-o familie din Timoc dintr-o dacă refugiată de la nord de Dunăre. Legăturile dintre nordul şi sudul Dunării sunt evidente şi prin strămutările de populaţie. În anii 10- 12 î.Hr., consulul Sextus Aelius Catus transferă 50 000 daci la sud de Dunăre, la 57-67 î.Hr. guvernatorul Moesiei strămutase 100 000 suflete în dreapta fluviului. Dintre cei 80 de împăraţi romani 40 au fost de origine traco-iliro-dacă. Iosif Constantin Drăgan le înşiră numele în “Istoria românilor”. În 328 Constantin cel Mare a făcut pod de piatră peste Dunăre. Importanţa excepţională în destinele imperiului roman a zonei între sec III-VI l-a făcut pe V. Beşevliev să vadă în statul roman de atunci un “imperiu roman de neam tracic”.

Iată că la sud de Dunăre procesul de formare a poporului şi limbii române prin durata mult mai mare a stăpânirii romane s-a putut desfăşura chiar mai temeinic decât în Dacia (al cărei nume va fi chiar împrumutat pentru parte din Moesia). După mulţi istorici (Puşcariu, Dragomir, Gamilscheg etc) Timocul, Banatul şi Oltenia sunt leagănul formării limbii române . Sârbii cu greu au slavizat mai apoi şi numai în parte rămăşiţele coloniilor romane şi populaţia tracă romanizată. Populaţia românească s-a păstrat mai curată în văile înalte şi pădurile dese ale acestui ţinut muntos al Timocului. I.F. Dobrescu, în revista Geopolitica nr 1/2005 afirmă că “nu avem nici o dovadă de-a lungul a o mie de ani de istorie că regiunea timoceană ar fi fost la origine sârbească şi că ulterior, la o dată neştiută ea s-a transformat într-una românească, aşa cum se prezenta ea la sfârşitul secolului al XIX-lea, când de la est de râul Morava şi până la graniţa cu Bulgaria nu se vorbea decât româneşte”. Aria de formare a poporului român de la sud de Dunăre a fost mult mai mare, ea întinzându-se de la Dunăre şi până în Tessalia. Urme ale acestei romanităţi mai întâlnim şi astăzi în Serbia, unde localităţi precum Grădişte, Surduliţa, Ursule, Surdul, Corbul, Cătun, Clisura, Clisuriţa, Surliţa, Vlasina, Izvor, Gumerişte, Târgovişte precum şi altele, aflate în sudul Serbiei de astăzi, în districtul Pcinia, amintesc de populaţia românească care le-a numit astfel şi care în prezent a fost asimilată de către sârbi. În secolele X – XIV a existat şi o episcopie a “vlahilor”, supusă canonic arhiepiscopiei de Ohrida, care în secolul al XIII-lea îşi avea sediul la Vreanoti, localitate identificată cu Vranje, în sudul Serbiei. Astfel, Nicolae Iorga consemna că “pe la 1200 Ştefan Nemania dă Hilandarului 170 de familii de vlahi, cu juzii lor. Sub Ştefan Uroş I se adaugă alte 30 de familii la Drin. Donaţii se mai fac, cu sutele de familii de Ştefan Nemania pentru mănăstirea Jicea, de Ştefan Uroş II pentru o altă mănăstire şi pentru Gracianiţa, de Duşan pentru o mănăstire lângă Prizern. Vlahii sunt pe atunci şi lângă Marea Adriatică, şi în Zeta şi pe la Priştina”. Istoricul ceh Jirecek, marele specialist în istoria Balcanilor, consemnează nume romanice în toată regiunea Nişeva, Struma de Sus şi Ischer precum: Herul, Bănişor, Creţul, Borbulovici, Viturcii. Românii de aici precum şi cei din Croaţia, Bosnia, Muntenegru poartă numele de vlaşi sau vlahi. Pe la 1348 în Croaţia exista o Valahia Mică, în Serbia evului mediu regiunea Raşca se numea Staro-Vlaska (Vlachia Veche), Valaşka era o parte din Moravia. În Cronica slavilor din Diocleea (1160-1170) se arată asimilarea vlahilor de către slavi, provincia era o Valahie şi era locuită de valahi . În timpul migraţiilor şi atacurilor avaro-slave de după sec. VII populaţia sud-dunăreană romanizată a fost parte slavizată, parte s-a retras în munţii din Peninsula Balcanică, dând populaţia aromână, parte s-a retras înspre apus între coasta dalmată, Drava şi Morava dând pe acei maurovlahi (morlaci sau vlahii negri) , iar o parte a rămas în munţii Timocului numeroase izvoare amintind vlahii timoceni. La 818 “ducis Timocianorum” trimit soli la franci spre a solicita ajutor împotriva bulgarilor. Stoian Marokovici în “Les problemes serbes” se referă la Constantin Porfirogenitul care menţiona că pe Morava, Mlava, Pecus nu erau sârbi, ci o altă “populaţie de o altă formaţie etnică” . Kekaumenos din sec. XI vorbind despre vechii locuitori de la sud de Dunăre şi lângă Sava spune că “îi numim daci şi besoi”. Ţinutul ajunge de pe la anul 1000 iar în stapânire bizantină vreme de două secole. După cum relatează clericul Ansbert, participanţii la cruciada a treia au fost atacaţi de vlahii dintre Timoc şi Morava. Niketas Choniates şi Kekaumenos amintesc de o traditie a rezistenţei valahe în faţa bizantinilor. Primele mănăstiri din zonă datează din sec. XIII şi cărţile istorice sârbeşti spun că sunt făcute de Radul I Voivoda Vlaşci. La sfârşitul sec. XIII în această parte a Serbiei a fost o evidentă ridicare a elementului românesc, regii sârbii au dat privilegii românilor şi cnejilor lor. Iorga amintea o teză conform căreia în sec. X chiar era o formaţiune politică în zona Vidinului ce şi-ar fi extins autoritatea şi asupra malului stâng al Dunării. În 1210, voievodul Mihail al Transilvaniei vine cu o armată din saxoni, români, secui şi pecenegi în ajutorul ţarului Asan Burul din Vidin. Împăratul Iustinian recunoscuse de la începutul sec. VIII titlul de Caesar (ţar) bulgarilor ce îl ajutaseră să recucerească tronul după ce tot el i-a învins şi strămutat pe mulţi în Asia Mică. Statul Asăneştilor este prezentat în izvoare ca “ţara valahilor”, arhiepiscopul Ioan de Sultanyeh face speculaţii privind latinitatea bulgarei şi a delimitării geografice a “Volaquiei”. Paisie, egumenul mănăstirii Hilandar în “Istoria slavo-bulgară” în 1762 spune despre vremea lui Asan cel Bătrân că “luaseră vlahii erezia romană, citeau vlahii latineşte că aceia sunt cu latinii de un neam şi o limbă” şi că mai apoi au oprit acestea cu pedeapsa că “li se va tăia limba” şi “aşa vlahii s-au întors la credinţa pravoslavnică şi citesc slavoneşte acum” . Asan II stăpânea şi Cetatea Severin pe care o pierde la 1236 pentru a păstra ţinutul timocean Branicevo. După 1240 ungurii vor ocupa Maciva şi Braniceva. Există aici un Greborius ban de Cucevo şi Branicevo. O parte a zonei (fără să atingă Timocul) va fi dăruită de regele Ungariei ginerelui său sârb Dragutin. Va fi restituită însă lui Carol Robert. Vidinul era al despotului Şişman şi urmaşului său Mihail. Statul Timocean de la Dunăre dintre râurile Pek şi Lom (1280-1397) avea o populaţie majoritar românească şi o dinastie în mare parte de origine română (Sracimir era fiu de domniţă româncă şi soţ al unei românce. Ungurii sub Ludovic I au pătruns în Bulgaria, unde cuceresc Vidinul în 1365 şi desfăşoară încercări de consolidare a ocupaţiei concomitent cu acţiuni de convertire la catolicism. Acestea nu au făcut decât să alimenteze revolta localnicilor bulgari şi români timoceni de credinţă ortodoxă. În 1363 şi 1369 domnul muntean Vlaicu Vodă trece Dunărea pentru a elibera Vidinul. Succesul românesc făcut “şi cu voia unor locuitori ai săi” a înlăturat stăpânirea ungurească din banatul Vidinului şi a avut un mare răsunet, Vlaicu Vodă fiind apelat cu titlul de rege. Făcuse ceea ce va face Mihai Viteazul în Ardeal. El a mai cucerit şi Severinul şi Nicopolul. Ungurii luaseră Vidinul de la Straşimir ce era cumnat cu Vlaicu. Voievodul român până la încheierea păcii i-a dus pe locuitori la nord de Dunăre şi urmau să se întoarcă. Ungurii vor uni politic şi administrativ Timocul şi Banatul sub conducerea unui ban din Vidin. Vlaicu vodă a primit o compensaţie în Făgăraş şi Severin şi a rămas apoi garant al ţaratului de Vidin recucerit de la unguri. În 1388 Şişman se închină sultanului care în 1397 după bătălia de la Nicopole îl va transforma în sangeacul, apoi paşalâcul de Vidin. În sec. XIV urmele vlahilor timoceni se întâlnesc în mai multe acte oficiale ale ţărilor sârbe. Peste prima alcătuire etnică s-au adăugat şi elemente macedo-române de la Pind şi din Balcani. Balcanistul Sanfeld arată că între sârbi şi bulgari s-au interpus vlahii din zona Moravei pomenind şi de Vlaşka Planina (Munţii Româneşti). Radu I Basarab (1377-1384) a fost şi el protector al ţaratului de la Vidin, acest lucru fiind consemnat de inscripţia voievodului Radu în biserica domnească de la Curtea de Argeş “domn singur stăpânitor al UngroVlahiei, al Vidinului şi al Oblastiei”. A ridicat mănăstirea Mănăstiriţa din ţinutul Cheia în dreapta Dunării. Mircea cel Bătrân şi-a impus şi el voinţa în Balcani în repetate rânduri. Ruinele bisericii ridicate de Radu cel Mare la 1501 se văd azi în localitatea Lopuşnia la poalele muntelui Rtan. Sfântul Nicodim de la Tismana era se pare fiul unui cnez român din Serbia şi a unei domniţe înrudite cu familia cneazului sârb Lazăr (1371 – 1389), şi şi-a început viaţa monahală la mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, după care s-a stabilit la Şaina, lângă Cladova, întemeind aici mănăstirea cu hramul Sfânta Treime. I se mai atribuie întemeierea mănăstirilor Vratna şi Manastiriţa, aflate în apropiere. Sfântul Nicodim a întemeiat şi condus mănăstiri aflate pe ambele maluri ale Dunării, fiind protejat şi sprijinit în opera sa de construire de mănăstiri şi de întărire a monahismului de către familia Basarabilor şi de către cneazul sârb Lazăr, care au dăruit ctitoriilor sale mai multe sate şi alte importante donaţii. Ajutor bisericilor din sudul Dunării vor da şi Matei Basarab, Grigore I Ghica, Ştefan Cantacuzino.


 Viorel Dolha

 Sursa http://ro.altermedia.info/ 

Cercetarile paleogeneticii moleculare schimba Istoria Romanilor

Descoperirile recente ale cercetatorilor de la Institutul de Genetica Umana din Hamburg, Germania, arata ca, Dacii erau cel mai puternic popor din Europa Centrala si de Sud-Est, mai puternic, chiar, decat poporul grec si cel roman. Cercetarile au inceput in anul 2004 si s-au realizat studii genetice de ADN, ale oaselor apartinând epocii bronzului si fierului. Italienii in proportie de 75% apartin grupului spaniol R1b. Ceilalti 25%, in special italienii din nord, se inrudesc genetic cu Tracii, care au trait acum 3000-5000 de ani pe teritoriul României de azi. Italienii din sud vorbesc un dialect mult diferit de cei din nord, ei neintelegandu-se lingvistic intre ei. Românii in proportie de 75% apartin grupului central european I1b, apartinând poporului Trac. Cercetarile efectuate confirma unele scriei ale istoricilor antici, scrieri care s-au crezut a fi doar legende. Tracii au trait acum 3000 de ani, ocupând un teritoriu mare din Europa si Asia Mica, fiind cel mai mare popor european. Marea Neagra era inconjurata de poporul trac, istoricii greci numind-o, acum 2500 de ani, Marea Getica. Despre ei Herodot spunea ca “Sunt cei mai numerosi dupa Inzi”. Roma s-a infiintat in jurul anului 753 i.e.n., despre care istoricul roman Titus Livius Patavinus (n.59 i.e.n. – d.17 e.n.) scrie, in lucrarea sa Ab Urbe Condita Libri, istoria Romei si poporului Roman. In aceasta carte, povesteste despre Enea – ginerele Regelui Priam al Troiei, care dupa caderea Troiei, fuge pe mare, impreuna cu familia lui, ajungând pe teritoriul Italiei de azi, intemeind orasul Roma. Troia (orasul Anatolia, Turcia de azi) era acum 3000 ani o cetate Traca, Roma fiind infiintata de urmasii poporului Trac. Istoricul Dio Cassius (n.155 – d.229 e.n.) descrie razboaiele purtate de Daci si Romani – spunand despre Traian (conducatorul Legiunii Romane) ca a fost un trac veritabil si ca razboaiele purtate erau fraticide (intre popoare de aceeasi origine). Iar Traian, spunea inainte de a porni la lupta: “ma intorc in tara strabunilor mei“ In anul 1961 in localitatea Tartaria, langa Sebes, judetul Alba, cercetatorul român Nicolae Vlassa a facut o descoperire uluitoare, este vorba de câteva placute ceramice ce contin cele mai vechi scrieri din lume, aproximativ 7500 de ani vechime. Muzeele din europa sunt impânzite de statui si busturi ale dacilor, care au o atitudine de invingatori, nu de invinsi. Arcul lui Constantin, construit in anul 312 e.n., este strajuit de 8 statui reprezentând dacii. Multa lume se intreaba de ce nu soldati sau generali romani?


 Specialistii au concluzionat ca NU noi suntem urmasii romanilor, ci o parte dintre romani erau urmasii tracilor.

Misterioasele tăbliţe de la Sinaia

Acum, noi îi vedem pe daci cam la fel cum îi vedeau, probabil, şi înalţii funcţionari ai Romei imperiale: nişte barbari care hălăduiau prin sălbăticia munţilor. Trebuie totuşi să recunoaştem că restul lumii antice îi trata cu mult mai mult respect. Herodot spunea despre ei: “Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt”. Iar dacă Herodot avea în vedere coeziunea politică înseamnă că, la fel ca în zilele noastre, Peninsula Balcanică era şi pe timpul său “butoiul cu pulbere” al Europei. Mai târziu, prin secolul al Vl-lea d.Hr., cronicarul Iordanes nu a ezitat să-i transforme pe conaţionalii săi goţii în “geţi” şi să le atribuie glorioasa istorie a acestora din urmă. Iar din scrierile sale “Geţii” apar ca nişte luptători viteji care, între două războaie, se îndeletniceau cu studiul filozofiei, medicinei sau astronomiei. Alegerea geţilor ca strămoşi exemplari de cronicarul unui neam care se aflase adeseori într-un contact strâns cu vârfurile civilizaţiei de atunci spune foarte multe despre gloriosul popor al geto-dacilor. Şi lasă în urmă o întrebare tulburătoare: putea un asemenea popor să trăiască în afara unui “circuit cultural”? Cărturarii zilelor noastre sunt convinşi că dacii nu cunoşteau scrierea. O opinie categorică, contrazisă însă de autorii antici. În afara acestora, au mai ajuns însă până în zilele noastre şi nişte documente stranii, numite acum “Tăbliţele de la Sinaia”. Se spune că iniţial au fost câteva sute şi erau turnate în aur, metalul rezervat regilor şi zeilor. Acum, se pare că au mai rămas doar câteva zeci, copii turnate în plumb după originalele antice. În general, savanţii le ignoră şi foarte puţini sunt cei dispuşi să le ia în serios şi să le studieze. Dar dacă aceştia din urmă au totuşi dreptate şi “Tăbliţele de la Sinaia” sunt cu adevărat nişte relicve antice, istoria ultimilor 2.000 de ani ar trebui rescrisă. Povestea acestor vestigii controversate conţine însă şi toate ingredientele unei aventuri poliţiste pe care nici măcar Indiana Jones nu ar rata-o: un tezaur străvechi, capete încoronate, politică, servicii secrete şi aur. Foarte mult aur, pe care vremurile, asemeni unui alchimist neîndemânatic, par să-l fi preschimbat peste noapte în plumb. Ocultată sub zvonuri şi contestări vehemente, istoria recentă a acestor “Tăbliţe” ascunde în spatele ei una dintre cele mai tenebroase afaceri legate de nişte relicve străvechi. O afacere stranie care lasă în umbră recentul scandal privitor la brăţările de aur “braconate” în Munţii Orăştiei. Singura informaţie certă despre “Tăbliţele de la Sinaia” este că sunt “găzduite” în depozitele Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”. Acolo mai există acum doar 35. Plus alte două la Mănăstirea Sinaia. Există însă informaţii că iniţial au fost în jur de 100, iar în unele cercuri se vorbeşte chiar despre câteva sute. Cele mai multe au 10×15 cm, însă există şi exemplare mult mai mari, de până la 30×50 cm. Dar, indiferent de dimensiuni, toate sunt confecţionate din plumb. Iar fiecare dintre ele este acoperită cu inscripţii în relief, cărora li se adaugă nenumărate imagini stilizate. Privite de aproape, şirurile de semne grafice ţi se par oarecum cunoscute: multe dintre ele par a fi litere greceşti. Altele seamănă cu literele latine, iar câteva par a fi semne chirilice. Cercetătorul care încearcă să afle cum au ajuns ele acolo se loveşte însă de un adevărat zid al tăcerii. Un zid compact, în spatele căruia informaţiile certe sunt înlocuite de zvonuri şi informaţii trunchiate culese din documente contradictorii. Iar toate la un loc se adună într-un soi de istorie apocrifă, plasată undeva la graniţa dintre ştiinţă şi legendă. Cu câteva decenii în urmă, tăbliţele s-au aflat şi în atenţia cercurilor ştiinţifice “coordonate” de regimul comunist. Dar despre ele a început să se vorbească “la liber” doar după 1990. Iar publicul larg a avut ocazia să le vadă abia în 2003, când inginerul Dan Romalo le-a publicat în lucrarea “Cronică apocrifă pe plăci de plumb?”, reeditată în 2005 sub titlul “Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb?”. Piesele publicate în cele două cărţi au fost fotografiate la mijlocul anilor ’40 chiar de Romalo în depozitul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti. Însă nici pe atunci ele n-au beneficiat de atenţia cercetătorilor, ba, mai mult, nu au fost nici măcar inventariate sau menţionate în vreun act oficial. În anul 2004, ziaristul Dumitru Manolache a auzit despre aceste vestigii. Pasionat de istoria veche, el a încercat să afle cât mai multe date despre acest subiect spectaculos. Pe care l-a întors pe toate feţele, abordân-du-l cu metodele specifice ziariştilor de investigaţii. A scormonit prin arhive, a discutat cu puţinii oameni în viaţă care mai ştiau câte ceva. Iar doi ani mai târziu şi-a publicat rezultatele căutărilor în volumul “Tezaurul dacic de la Sinaia – legendă sau adevăr ocultat?”. Primele episoade ale istoriei “Tăbliţelor de la Sinaia” par a fi legate de începutul lucrărilor de construcţie ale Castelului Peleş, a cărui piatră de temeile a fost pusă la 10 august 1875. Pe atunci, locul viitorului edificiu se numea “Poiana Văcăriei”. Înaintea deschiderii propriu-zise a şantierului, acolo s-au făcut anumite lucrări hidrotehnice pentru stabilizarea solului. Inclusiv drenarea unor ape freatice care izvorau dintr-o peşteră din zonă. Cele mai vechi informaţii menţionează că, în acele împrejurări, ar fi fost descoperit un tezaur antic. O comoară din care, alături de alte obiecte de valoare, făceau parte şi un mare număr de tăbliţe din aur acoperite cu inscripţii. În total, câteva sute de kilograme de metal preţios. Descoperirea a fost anunţată, bineînţeles, la Bucureşti. Se mai spune că, după câtva timp, guvernul condus de Lascăr Catargiu ar fi oferit întregul tezaur domnitorului Carol I. Iar predarea s-a făcut în mod oficial în prezenţa unor reprezentanţi ai autorităţilor locale, dar şi ai guvernului. Arhivele păstrate până astăzi nu menţionează însă dominaţia. Dar asta nu e o mare problemă: în timpul primului război mondial, o parte a acestor arhive a ajuns în Rusia, incluse în tezaurul ţării. Şi nu s-au mai întors acasă nici până în ziua de astăzi. Se spune că oamenii “sunt sub vremuri”. Aceeaşi soartă o au însă şi comorile. Zvonurile, niciodată confirmate oficial, dar nici infirmate categoric, spun că pe la 1890 regele Carol I şi-a dat seama că Peleşul va costa mai mult decât banii din averea personală pe care el îi avea disponibili. Motiv pentru care a trebuit să folosească “darul” pe care i-l făcuse guvernul Catargiu. Bun patriot şi iubitor al istoriei neamului pe care fusese chemat să-l conducă, se mai spune că el ar fi cerut părerea unor mari cărturari ai acelor vremuri. Fascinaţi doar de vestigiile care aveau legătură cu Roma antică, se pare că savanţii vremii nu au fost însă prea impresionaţi de acele relicve. Motiv pentru care l-au încurajat pe suveran să le topească şi să utilizeze aurul obţinut pentru finanţarea Castelului Peleş. Mult mai interesat de istorie, regele a dispus totuşi ca, înainte de a fi topite, vestigiile antice să fie copiate în aliaj tipografic. Copiile ar fi rămas la Peleş până în 1947-1948, când, după venirea comuniştilor la putere, au fost transferate la muzeul din Bucureşti. Cam aceasta ar fi istoria, prescurtată şi niciodată asumată oficial, a plăcilor publicate după alte câteva decenii de inginerul Dan Romalo.

Chiar dacă savanţii le contestă vehement, “Tăbliţele de la Sinaia” s-au aflat un timp chiar şi în zona de interes a “organelor de partid” comuniste, dar şi a Securităţii. În cursul investigaţiei sale, ziaristul Manolache a dat şi peste mărturii privitoare la acest interes. El a mai aflat că până şi Elena Ceauşescu a dat nişte dispoziţii privitoare la studiul lor. Dar bineînţeles că scopul urmărit de “Tovarăşa” nu era unul strict ştiinţific. Mai mult ca sigur, spera să afle cât mai multe informaţii privitoare la comorile dacice, pe care le-ar fi dorit descoperite şi valorificate în “visteria” regimului. Mai mult decât atât, se pare că în cadrul Securităţii a existat şi un departament, strict secret, care s-a implicat în traficarea unor vestigii antice. În plus, ziaristul a mai aflat că, prin anii ’90, în jurul “Tăbliţelor” s-a mai învârtit şi Valeri Usturoi. Un personaj ciudat, aproape sigur fost agent al KGB, care, venit în ţara noastră, s-a implicat în tot soiul de afeceri derulate pe muchia legii. Motiv pentru care acest personaj extrem de ciudat s-a aflat adeseori în atenţia serviciilor secrete din România postdecembristă. Argumentul cel mai des invocat contra celor care acceptă realitatea “Tăbliţelor de la Sinaia” este că aceştia nu ar fi nişte specialişti în studiul limbilor antice. Situaţia s-a schimbat în ultimii ani, de când “subiectul” a fost abordat de dr Aurora Peţan. Fost angajat al Institutului de Lingvistică Bucureşti, licenţiată în limbile clasice, domnia sa a aflat despre acele inscripţii stranii din lucrarea lui Dan Romalo. A început să le studieze şi, în iunie 2004, a prezentat o conferinţă pe acest subiect la Academia Română. A doua abordare a avut-o câteva luni mai târziu, în ianuarie 2005, în cadrul Seminarului de Arheologie “Vasile Pârvan” al Facultăţii de Istorie de la Universitatea Bucureşti. De atunci încolo, dr Aurora Peţan s-a dedicat acestui subiect cu rigoarea academică specifică unui lingvist de carieră. Până acum, opinia generală este că toate acele artifacte ciudate sunt creaţia unei persoane, rămasă încă neidentificată. O persoană neştiută care, practic, s-ar fi distrat inventând o limbă şi o istorie “artificiale” pe care le-a înscris, în nu se ştie ce scop, pe cele câteva zeci de plăcuţe ajunse până la urmă în depozitele Institutului de Arheologie. Aurora Peţan ne-a relatat că din studiul inscripţiilor rezultă că limba utilizată acolo este “o limbă naturală”, şi nu una inventată de cineva. “Faptul că «Tăbliţele de la Sinaia» nu mai sunt cele originale, antice nu are absolut nici o importanţă. Cu adevărat importantă este informaţia conţinută de ele.” Cercetarea lor marchează evoluţia în timp a unei limbi unitare care avea însă şi nişte variante locale. Studiul limbii “Tăbliţelor” despre care Aurora Peţan afirmă că este limba dacică pare să indice că aceasta nu făcea parte din ceea ce, nu se ştie cât de corect, este denumit îndeobşte limba “indo-europeană”. Contrar părerilor exprimate de valul actual de “tracomani”, limba dacică nu era “soră” cu latina, dar avea multe elemente comune cu aceasta. Cam 80% din literele inscripţiilor sunt caractere antice greceşti. Restul, oarecum asemănătore cu semnele alfabetului chirilic, are o origine necunoscută. Situaţie prezentă şi în cazul alfabetului slavon. Specialiştii care studiază vechiul alfabet chirilic ştiu că şi acesta conţine o serie de semne cu o origine necunoscută. Posibil dacică? Nu se ştie cu certitudine. Dar nimic nu i-ar fi putut împiedica pe călugării filologi Chiril şi Metodiu să preia acele semne cu origine incertă chiar din mediul în care trăiau. Un mediu etnic care trebuie să fi păstrat urmele vechii culturi dacice, întinsă şi în sudul Dunării. De altfel, se pare că la fel s-a întâmplat şi cu episcopul got Wulfila, cel care a inventa un alfabet special cu ajutorul căruia a tradus Biblia în limba poporului său. Astăzi se acceptă că o parte din literele cu care este transcrisă, variantă gotică a Bibliei, au fost preluate dintr-un sistem de scriere mai vechi, pe care episcopul got l-a întâlnit pe teritoriul fostei Dacii, neocupate de romani. Deocamdată, dr Aurora Peţan se ocupă doar de analiza de specialitate a textelor de pe “Tăbliţele de la Sinaia”. Traducerea lor propriu-zisă o va aborda mai târziu. La o primă vedere pare a fi vorba despre nişte arhive provitoare la istoria veche a regatului dacic: succesiuni dinastice, consemnarea unor lupte locale, dar şi reprezentarea grafică a câtorva dintre marile cetăţi ale dacilor.

Până la elucidarea misterului “Tăbliţelor de la Sinaia”, se ridică totuşi o întrebare: dacă dacii cunoşteau cu adevărat scrierea, de ce nu s-au păstrat mai multe inscripţii ale lor? Un răspuns ar fi: pentru că, în viaţa de fiecare zi, scriau pe materiale perisabile care s-au pierdut pentru totdeauna. Izvoarele antice menţionează o scrisoare trimisă de Decebal împăratului Traian. Un mesaj scris pe o “ciupercă”, probabil o iască prelucrată special pentru a putea fi utilizate pe post de “hârtie de scris”. “Tăbliţele de la Sinaia” nu sunt însă singurele urme ale scrierii dacice. În cursul mai multor campanii de săpături pe situl “Chitila-fermă” de lângă Bucureşti, arheologul Vasile Boroneanţ a adus la lumină vestigii de locuire dacică din secolele II-III d.Hr. Printre nenumăratele obiecte descoperite acolo, care vorbesc despre nişte aşezări stabile, arheologul a identificat şi urmele unei vechi scrieri, pe care el o atribuie geto-dacilor neincluşi în aria de romanizare. Inscripţiile identificate de Boroneanţ sunt “scrise” pe fragmente de oase late provenite de la diverse animale domestice. Literele erau obţinute prin împunsături consecutive, făcute cu un obiect ascuţit. Este vorba despre litere unite în cuvinte scurte, dar şi imagini de chipuri omeneşti. În mod ciudat, dar deloc neaşteptat, unele dintre acele litere par a se regăsi şi pe “Tăbliţele de la Sinaia”. Autorii antici nu aveau nici o problemă să accepte că dacii posedau un sistem propriu de scriere. Şi nu este absolut deloc exclus ca studiul făcut cu rigoare ştiinţifică al “Tăbliţelor de la Sinaia” să aducă la lumină nişte capitole noi, încă necunoscute din istoria antică a Europei. Majoritatea inscripţiilor de pe “Tăbliţele de la Sinaia” par a fi scrise cu litere greceşti, fapt care le face relativ uşor de tradus. Cei care le contestă originalitatea spun că limba folosită acolo seamănă prea mult cu limba română de astăzi. Dar acest fapt nu face decât să redeschidă o problemă rămasă încă nerezolvată: de ce să fi dispărut limba dacilor, chiar şi din teritoriile neocupate de romani? Sau poate că o bună parte din ea s-a păstrat în actuala limbă română. CETĂŢILE Unul dintre argumentele ce pledează în favoarea originalităţii “Tăbliţelor de la Sinaia” este imaginea clar redată a Cetăţii Sarmisegetuza. Oficial se consideră că “Tăbliţele” ar fi fost “plastrografiate” la sfârşitul sec. XlX, pe când istoricii încă nu ştiau că cetăţile de la Orăştie sunt dacice. Săpăturile arheologice la ruinele Sarmisegetuzei au început în primele decenii ale sec. XX. Iar reconstituirile edificiilor, făcute pe teren, după anii ’50, seamănă în mod izbitor cu imaginile cetăţii redate pe “Tăbliţe”. De unde să fi ştiut “plastografiatorul” ce aveau să descopere arheologii abia peste câteva decenii? Oficial, istoria dacilor este cunoscută mai ales din scrierile antice. În schimb, “Tăbliţele de la Sinaia” par a fi nişte cronici complete, care descriu succesiuni de dinastii regale şi personaje ce au domnit în diferite zone ale Daciei. În ele sunt prezentate şi imagini şi localizări ale unor cetăţi cărora acum nu li se mai ştie decât numele. În urma unor verificări de laborator s-a stabilit că “Tăbliţele” sunt confecţionate din aliaj tipografic, utilizat la sfârşitul secolului al XlX-lea. Fapt care nu exclude posibilitatea ca ele să fie nişte copii moderne făcute după nişte piese extrem de vechi. Cercetătorii care le acceptă originea antică sunt convinşi că în urmă cu peste două milenii, tăbliţele originale turnate din aur constituiau nişte arhive “oficiale”, păstrate şi completate secole la rând în templele dacilor.

Blesteme dacice

In umbra de racnet si vis de urzica, Sa-ti piara si cheful din “cea” de furnica, Sa-ti cearna durere in pori si-n stomac, Sa-ti franga mandria de tap impanat. Sa-ti umple cu sila si tina simtirea, Sa-ti piara, infranga-ti pornirea Cu val de noroi, Cu ochii ce mucezi, umpluti de puroi, se-ntind plini de sange si zac in nestire… Sa-ti rupa ciulinii retina si scoarta, sa-ti strice strigoii si rostul si viata, sa-ti roada ficatii, sa-ti toarne venin, cu zeama de fiere si suc de suspin. Sa-ti muste si lupii plamanii stricati de-atatea cuvinte si rai dumicati, sa-ti sfasie pielea si-apoi sa-ti presare, pirita si sulf, rugina si sare. Sa-ti rumege lesul pamantul jilav, ce putred se-ntoarce ca starvul trandav ce vorbe arunca prin negre gingii si farmece acre azvarle-n stihii.

de Andreea Constantinescu

DACIA

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. 

Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română: - Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru). 

Urmează altă întrebare: - Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare: - Soldaţii "romani" chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi "romani" vorbeau orice limbă numai latina nu! Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. 

Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria , până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130). 

Şi ultima întrebare: - Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină , de la nişte soldaţi "romani" care nici ei nu o vorbeau? Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de "adevăraţi români", care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: "soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul "roman"... Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie "fecundate" de soldaţii "romani"?

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi "curve", ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! 
Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât "copii din flori" apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu "mândrie", aşteptând apariţia "sâmburilor" noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină , când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele.

 La Centrul Cultural Român [din New York], pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina , de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei? Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă.... 

De fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din "doi bărbaţi cu... braţe tari"! Astfel de declaraţii "istorice" te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu! Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman.

 Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina , atunci de la cine? - se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian? Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Casius ne spune şi el: "să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci".

 Faptul că dacii vorbeau " latina vulgară", este "un secret" pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie. "Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!" Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că "prima femeie" a apărut în sud-estul Africii.

 Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles , California , a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe , locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. 

Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în partea "The Indo-European heritage", apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani. Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam. 

Când am scris "Epopeea Poporului Carpato-dunărean" şi volumele "Noi nu suntem urmaşii Romei", "În căutarea istoriei pierdute" şi "Călătorie în Dacia - ţara Zeilor", m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , "The History of Civilization" , "The Aryans".

 El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţial Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă - 6,500 î.d.H., (vezi John North, "A new interpretation of prehistoric man and the cosmos", 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020 , Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează! 

Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti , hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre "Codex Rohonczy", o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, " latina vulgara", cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri.
 În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. 

Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba " latina vulgară", chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca "Jurământul tinerilor vlahi", diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. 

Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: "de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?" 

Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi "românii adevăraţi", vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate om enirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul... Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare....

 Cu deosebită stimă,
 Dr. Napoleon Săvescu.
 Fondator & Preşedinte al" Dacia Revival International Society" of New York

Cetatea Deva

În oraşul Deva, jud. Hunedoara, cetatea dacică Deva se distinge de la mare distanţă; în unele documente era mentionata " castrul Deva " şi în sec. al XIII-lea a fost refăcută pentru utilizare ca fortăreaţă militară. Adesea a fost asediată şi a fost distrusă de austrieci în 1848 prin explozia depozitului cu muniţie. Din 2005, accesul se poate face şi cu telecabina; singurul ascensor înclinat din Romania (lungime 278 m, 158 m, diferenţă de nivel) şi primul din Europa.

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Cetatea Deva

Legenda Lupului Alb, protectorul Daciei

Majoritatea traditiilor populare stabilesc o legatura intre Sfantul Andrei si lupi. El ar fi avut darul de vindeca rani, si prin rugaciuni „lega gura lupilor”, aparandu-i pe oameni si vitele lor. Lupul a fost intodeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun ca Marele Lup Alb, considerat capetenia lupilor, a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei. Legenda spune ca, in vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fara ragaz pamanturile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmitand geto-dacilor ca Marele Zeu veghea asupra lor. Fara a fi in varsta, avea parul si barba albe ca neaua, iar credinta, curajul si darzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni si de Zalmoxis insusi, ci si de fiare. Zeul, dandu-si seama de valoarea slujitorului sau, il opreste la el, in munti, pentru a il avea aproape, scriu cei de la adevaruldespredaci.ro. Departe de oameni, preotul continua sa slujeasca cu aceeasi determinare ca si inainte. In scurt timp, fiarele Daciei au ajuns sa asculte de el si sa il considere conducatorul lor. Cel mai mult il indrageau lupii, caci acestia erau singurii fara conducator, numai foamea tinandu-i in haita. Dupa un timp, Zalmoxis vorbeste cu preotul sau si decide ca a venit timpul ca acesta sa il slujeasca in alt chip, astfel il transforma in animal. Insa nu in orice animal, ci in cea mai temuta si mai respectata fiara a Daciei, intr-un Lup Alb, mare si puternic, dandu-i menirea sa adune toti lupii din codri pentru apararea taramului. Astfel, de cate ori dacii erau in primejdie, lupii le veneau in ajutor, era de ajuns doar sa se auda urletul Marelui Lup Alb si de oriunde ar fi fost, lupii sareau sa ii apere pe cei care le devenisera frati. Lupul Alb insa era si judecator, pedepsind lasii si tradatorii. Intr-o zi insa, Zeul il cheama din nou pe slujitorul sau la el, de aceasta data pentru a-i da posibilitatea sa aleaga, pentru ultima oara daca vrea sa ramana lup sau sa redevina om. Cu toata mahnirea pe care o poarta in suflet, stiind ce vremuri vor urma, decide sa ramana alaturi de Zeul sau, sperand ca astfel sa slujeasca mai cu folos tinutul si poporul sau. Cu toata vigilenta geto-dacilor, a lupilor si a Marelui Lup Alb, romanii reusesc sa se infiltreze in randurile lor si, in apropiere de marea invazie, sadesc in sufletele unor lasi samanta neincrederii fata de Marele Zeu. Astfel, unii daci incep sa se teama ca Zeul nu le va fi alaturi in marea batalie, iar tradatorii cuprinsi de frica incep sa omoare toti lupii ce le ieseau in cale in speranta ca unul din acestia va fi Marele Lup Alb al carui cap il vor putea oferi romanilor in schimbul vietii lor. Lupii, cati au mai scapat fug in inima muntilor spre a nu mai reveni niciodata in ajutorul fratilor ce ii tradasera. Lupul Alb si Zalmoxis se retrag in Muntele Sacru de unde vor privi cu durere in inimi cum geto-dacii vor fi infranti de romani din cauza tradarii. Se presupune ca vechile credinte si ritualuri ale populatiei precrestine au fost inglobate in noua religie. Spre exemplu, interdictia de a lucra in ziua Sfantului Andrei, ziua fiind sub interdictia lupilor. Noaptea premergatoare sarbatorii Sfantului Andrei (29/30 noiembrie) este conceputa ca sabat al strigoilor si al lupilor. In aceasta noapte, in special la sate, se practica inca ritualuri ciudate, din credinta ca astfel se pot gasi mai usor protectia de toate relele, bunastarea si chiar dragostea. Anumite obiceiuri legate de ziua Sfantului Andrei ca: taierea de ramuri din copaci si plantarea de grau in vase cu apa, pentru a fi pastrate pentru Anul Nou, amintesc de rituri agrariene mai vechi. Sfantul Andrei este considerat ca fiind mai mare peste vite si fiare, pazitor al turmelor de pericolul lupilor, patron si imblanzitor al lupilor, cel ce „leaga gura lupilor”. Aceste calitati mitice nu i-ar fi putut fi atribuite daca identitatea simbolica intre daci si lupi s-ar fi pierdut cu totul din memoria colectiva. Ele indica, folcloric, atat obiectivul patronat de Sfantul Andrei al trecerii dacilor la noua religie, cat si caracterul adanc popular al acestei actiuni. Tinerii superstitiosi si nu numai cred ca acum au sansa sa-si cunoasca iubitul sau ursitul. Insa, pe de alta parte, exista credinta ca este momentul pentru a se lua masuri de aparare impotriva duhurilor rele. Spiritele malefice ale celor decedati au, in aceasta noapte, puteri sporite. Alte credinte: Anul nou dacic de Indrea Credintele populare numesc noaptea de 29-30 noiembrie Andrea, Indrea sau Andreiul de iarna. Andreiul marcheaza trecerea de la vara la iarna, de la lumina la intuneric, iar ritualurile prezente la civilizatia geto-daca indica posibilitatea ca aceasta noapte sa fi reprezentat si celebrarea Anului Nou geto-dacic, corespunzand cu Dionisiacele campenesti si fermentarea vinului la populatia traca, precum si cu sarbatoarea Brumalia, din imperiul roman. Calendarul popular stramosesc, care pentru cei mai multi dintre noi ramane misterios sau chiar necunoscut, a mers de milenii in paralel cu sarbatorile crestine, demonstrand nu numai continuitatea unor traditii milenare, ci si a existentei poporului nostru din cele mai vechi timpuri, pe aceste meleaguri. Aceste sarbatori legate de religie, traditii si datini, majoritatea mai populare in lumea satelor, au fost dispretuite si contestate pana la desfiintare in cei aproape 50 de ani de comunism. Intre 13 noiembrie si 6 decembrie, exista, in traditia romaneasca, o serie de celebrari si obiceiuri foarte vechi cunoscute sub numele de Filipii de Toamna – legate de credinta straveche in reinnoirea periodica a timpului. Sarbatorile dedicate animalului sacru al dacilor, lupul, au fost asimilate de traditia crestina. Acestea incep cu Ziua lupului (13 noiembrie), Gadinetii (12-16 noiembrie), continua cu Filipul cel Schiop sau Ovidenia (21 noiembrie) si se incheie cu Ziua Sfantului Andrei (30 noiembrie) si Ziua Sfantului Nicolae (6 decembrie).

Gadinet este numele divinitatii iernii, lupul, iar Filipii sunt personificari divine ale acestuia. In mistica populara, se crede ca, in aceasta perioada, lupoaicele calca hotarul satelor si vin pe langa case, rascolesc in gunoaie pentru a gasi taciuni aprinsi, pe care, mancandu-i, devin mai fertile. Faptul ca lupul vede noaptea il transforma in simbol pozitiv al luminii, el indeplinind rolul de calauza. Pe masura ce ziua scade si intram in iarna, incep sa capete putere duhurile rele. Magia populara are rol de protectie impotriva acestora, culminand cu noaptea speciala a Sfantului Andrei. Ovidenia, Ziua Luminii – Filipul cel Schiop La 21 noiembrie, se sarbatoreste intrarea in biserica a Fecioarei Maria, numita acum si Maica Luminii. Indeosebi femeile sunt indemnate, cu aceasta ocazie, sa iubeasca virtutile crestine, sa fie pline de smerenie, de blandete si bunatate. Acesta sarbatoare a luminii corespunde, in calendarul popular, cu celebrarea in paralel a unei divinitati a lupilor, Filipul cel Schiop sau Filipul cel Mare, care ar fi fost pedepsit de Dumnezeu pentru ca s-a abatut de la dreapta credinta. Se spune ca, in aceasta zi magica, cei cu sufletul curat pot intelege graiul animalelor si sunt martorii unor miracole. In dimineata de ovidenie, conform legendei, infloreste miraculoasa iarba a fiarelor, care inmoaie fierul si deschide orice lacat. Obiceiurile legate de noaptea de 29/30 noiembrie, sunt o impletire a sarbatorii crestine cu vechile ritualuri dacice, poporul atribuindu-i Sfantului Andrei trasaturi de divinitate precrestina, acesta devenind personificarea divina a lupului solar. Printre sihastrii din Muntii Carpati circula o legenda conform careia ultimul preot al lui Zamolxis l-a cunoscut pe Iisus si apoi pe Apostolul Andrei. Ei vorbesc despre o „taina” a trecerii dacilor la crestinism pastrata de-a lungul timpului si transmisa de la un pustnic la altul, ca expresie a continuitatii de credinta pe aceste meleaguri. Traditii populare in noaptea de „Santandrei” In noaptea Sf. Andrei, care e si prima noapte a Anului Nou dacic, se deschid cerurile, pentru ca acum se intalnesc cele vazute, cu cele nevazute, lumina cu intunericul, se innoieste timpul, moare haosul si se naste armonia din om si din univers. Ce e inauntru, e si in afara. Acum, puterea lupului e cea mai vie. Aceasta noapte se spune ca ar fi cea in care duhurile malefice numite in traditia populara strigoi, moroi sau pricolici – au o putere mai mare decat in restul anului si sosesc printre oameni sa le faca rau. De aceea se iau masuri de prevenire a acestor rele. Se coc pentru belsug placinte cu dovleac si turte de malai, se ung usile si ferestrele cu usturoi si se ascund coasele. In noaptea de „Santandrei”, oamenii evita sa iasa pe ulite. Ei raman in case protejati de usturoiul de la intrare si de lumina candelei aprinse. Baietii si fetele organizeaza o petrecere in timpul careia vor „pazi usturoiul”. Tot de Sfantul Andrei, datorita transparentei granitelor dintre lumi, se dezleaga secrete, se descopera autorii unor crime sau ale unor furturi. Acum se fac previziuni pentru anul urmator: daca in aceasta noapte este senin si cald, va fi o iarna blanda, iar daca este ger va fi o iarna grea. Lupul in traditia dacica Dacii aveau ca totem lupul, cel mai feroce animal din aceasta zona, singurul care nu poate fi imblanzit sau dresat. Razboinicii neinfricati se identificau cu acesta, numindu-se ei insisi lupi (daos- isemnand lup in dialect traco-frigian,) sau cei care sunt asemenea lupilor. Despre steagul dacilor, corpul de balaur cu cap de lup, N. Iorga spunea ca acesta este „esenta religiei stramosesti”. Aparitia lui semana groaza printre dusmani. Stegarul purta ridicat acest stindard care avea pe corp solzi mobili de metal. In goana calului, aerul care patrundea prin gura larg deschisa a lupului scotea sunete suieratoare, insotite de zgomotul solzilor care se loveau intre ei. Luptatorii purtau pe fata masti de lup sau urs inspaimantandu-i pe dusmani cu sunete ingrozitoare. Legenda Marelui Lup Alb, protectorul Daciei Legenda Lupului Alb, slujitor al lui Zamolxis, este surprinzator de asemanatoare cu cea a zeului Apollo la grecii antici. Acesta isi avea templul pe insula Alba (Leuke), pe malul Marii Negre (actuala Insula a Serpilor). In fiecare toamna, Apollo se retragea in misterioasa tara a hiperboreenilor, pentru a petrece iarna. El era conducatorul acestora denumit si Lycantropul – Lupul Alb, divinitate respectata cu sfintenie de catre stramosii nostri drept protector si salvator in clipe de cumpana. Pentru a contracara credinta in puterea magico-mistica a lupului, crestinismul primitiv l-a investit pe Sfantul Petru (Samedru) cu atributele de pastor al lupilor (care sunt considerati cainii sai) impreuna cu Apostolul Andrei, care a propovaduit crestinismul in „teritoriile lupilor” si a fost tot timpul vegheat de Marele Lup Alb.