Translate

luni, 30 decembrie 2013

Istoria dacilor liberi

Dacii “liberi” este o noțiune convențională, care îi desemnează pe dacii din secolele II-IV p. Chr., geți în Muntenia, carpi în Moldova, costoboci în Carpații Nordici și daci “mari” în nord-vest (Satu Mare, Crișana, Zarand), care nu au intrat în componența Provinciei romane Dacia, dar care s-au aflat în diferite sisteme de dependență față de Imperiul Roman, poate sub forma regatelor clientelare. Aceștia au întreținut relații dinamice cu Imperiul Roman, cu Dacia romană și cu celelate populații “barbare”, vecine și contemporane (sarmați, goți, vandali etc.), asimilând foarte multe elemente de cultură romană provincială. 

Cucerirea și anexarea Daciei lui Decebal (sau poate mai precis: a zonei centrale a fostului regat geto-dacic) nu însemna supunerea tuturor triburilor traco-getice de la nordul Dunării și din Arcul Carpatic; o mare parte dintre acestea (poate mai multe decât cele înglobate între hotarele provinciei) au continuat să trăiască în libertate dincolo de Limesul nordic, răsăritean ori vestic ale provinciei romane: geto-daci si tracii liberi septentrionali (Costoboci, Carpi, Biefi, Arsietai etc.).

 Dacii liberi sînt numiți și „mărginași”, vecini cu provincia daco-romană, cunoscuți pentru actiunile lor războinice in cursul sec. II-III, până in sec. IV, mai ales in legătura cu istoria Daciei romane si a Moesiei Inferioare. In sec. II-III sint menționate câteva incursiuni ale triburilor geto-dace libere în Dacia și Moesia; în anul 117, în legătura cu turburările și situația gravă a provinciei Dacia după moartea împăratului Ulpius Traianus, se menționează un adevărat „război dacic” provocat după dispariția cuceritorului Daciei de către dacii liberi, fără îndoială cu participarea și a altor triburi (sarmați etc.) și a autohtonilor din interiorul provinciei romane. Alt război cu ei și desigur cu autohtonii a avut loc la 143 sub Antoninus Pius.

 Costobocii au năvălit în Moesia, Tracia și Grecia pe la anul 170, – mișcări de care nici Dacia n-a rămas neinfluențată. Mai importantă pentru provincia romană carpato-danubiană pare să fi fost marea incursiune a dacilor liberi sub domnia împăratului Commodus (180-192), care s-au extins și in interiorul Daciei unde „s-au agitat provincialii” ” in Dacia imperium eius recunsantibus provincialibus”, HistAug., Commod. 13,5; sub acești „provinciali” ar fi greu a nu recunoaște în primul rînd tocmai populația autohtonă și apoi (dacă va fi fost cazul) și o bună parte dintre „coloniștii” daco-romani veniți din alte zone ale imperiului.

 Cu acest prilej, guvernatorul provinciei (legatus augusti) C. Vettius Sabinianus a încercat să pacifice un mare grup de daci liberi veniți dinspre nord in ajutorul altor triburi barbare ce atacau Dacia și le-a promis pămînt în provincia Dacia; erau 12000 (Cass. Dio, LXXII 3, 3), foarte probabil că guvernatorul Sabinianus i-a colonizat în provincie, sporind numărul brațelor de muncă de aici. Alte lupte cu dacii liberi se menționează în anul 218 (Cass. Dio, LXXVIII,27; 5) și mai tîrziu, iar în cursul sec. III devin mai frecvente incursiunile lor în teritoriile romane, alăturîndu-li-se triburi germanice. Costobocii, carpii și alte seminții trace septentrionale și-au continuat incursiunile în provinciile romane în cursul sec. II-III, iar carpo-dacii sînt menționați în alianță cu hunii.
Nu se cunoaște concret soarta „dacilor liberi” după sec. IV este foarte probabil că o mare parte dintre ei au pătruns în „fosta provincie” Dacia după evacuarea acesteia de către romani și s-au amestecat cu dacii contribuind la fortificarea puternicului nucleu “getic din stânga Dunării de Jos. 

Rezultă așadar că poporul geto-dacic și în general tracii din stânga Dunării nu au dispărut (în interiorul provinciei Dacia, ca și înafară) odată cu desființarea statului dac (sau uniunii de triburi, avînd centrul în podișul Transilvaniei) și cu sau odata cu dispariția lui Decebal în 106, iar marea putere și vitalitate etnică a acestor populații s-a făcut vizibilă încă în curs de trei secole (II-IV), cât ne permit să cunoaștem izvoarele istorice. Afară de un redus număr de refugiați către nord și est din Dacia transilvană (Ardeal) la 106 când a fost învins regele Decebal, daco-geții și tracii liberi erau triburile autohtone din nordul și estul spațiului lor etnic (Maramureș, Bucovina, Moldova de Nord și de Est (Basarabia), Galiția, Slovacia etc.), iar nu – cum ar fi dispuși a presupune unii critici – doar daco-geții refugiați și emigrați din provincia romană ori „expulzați” de trupele romane.

 Spre sfîrșitul perioadei antice, dacii liberi și ceilalți traci în nord-est se pare că au fost absorbiți de triburile sarmatice, germanice, iar în evul mediu de slavi; dar – cum s-a spus – o parte dintre ei (de prin Crișana, Maramureș, Moldova) au rămas fideli Daciei carpatice, amestecați cu getodaco-romanii lăsați în urmă de armata și oficialitatea romană în 271/2, – fapt care ar contribui la facilitarea muncii de explicare a „tracismului” mult mai pronunțat al dialectului român septentrional (așa-numita „daco-română”) în lexic, față de dialectele sudice, din Peninsula Balcanică, precum și la înțelegerea fenomenului de „romanizare” (sau „românizare”, de expansiune a romanității, a elementului românofon) în teritoriile de la nord, vest și est de hotarele vremelnice ale provinciei Dacia Traiana.

 Prin zdrobirea lor militară și subjugarea politică cu exploatarea economică în sec. II-III, conștiința etnic-socială, aproape i-am zice „națională” a geto–dacilor nu a fost extirpată imediat și definitiv; ea se menține în forme latente, reapare peste veacuri: ecouri, chiar îndepărtate ale „dacismului” unor romani fruntași sînt cunoscute din sec. III și IV, exprimate limpede în izvoarele vremii; de ex. „uzurpatorul” Regalianus în Moesia (Pannonia?), la cca. 260 „gentis Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, adfinis” (Hist.Aug., Tyr. trig. 10, 8; RE, I A, 464); M. Acilius Aureolus era de neam getic, iar mama împăratului Galerius, Romula, era o dacă trecută în sudul Dunării la cea 242- 243

joi, 26 decembrie 2013

Sarmizegetusa Regia ep 4

Dacii - Un Mister Istoric!

Cetatea Dacica Sarmizegetusa Regia - 2011

Statuia lui Decebal - DECEBALUS REX - DRAGAN FECIT - Cazanele Dunarii

Sarmizegetusa Regia in 3D

Dacii - Stramosii tuturor popoarelor latine

DACIA Original map of Europe from 1480

Mistificarea istoriei Transilvaniei. Corespondență din New York

Azi, 12 decembrie 2013, am avut neplăcerea să-l ascult, la New York, pe Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP, Rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca (sau cum i-a plăcut să-l numească: „Kolozsvár”) vorbind, dintr-o perspectivă “academică”, despre valorile multiculturale din Transilvania, create de români, germani, maghiari, evrei şi alte naţionalităţi, de-a lungul veacurilor.

 Spre surprinderea mea, nu s-a menţionat nici un nume românesc de creator de cultură sau artă din Transilvania. 

Tot de la emeritul profesor român (?) am aflat cu surprindere că Transilvania a aparţinut Ungariei pâna la anul 1688 când a fost ocupată de imperiul Habsburgic.
 Oare emeritul profesor român nu a auzit de Paşalâcul de la Buda din anul 1526 sau poate o fi fost şi un Paşalâc la Kolozsvár ?!

L-am întrebat de ce nu vorbeşte şi despre daci, când în inima Transilvaniei sunt rămăşiţele Statului Dac la tot pasul, iar domnul profesor mi-a răspuns că aici se discută numai de Transilvania, începând cu perioada de când a primit acest nume de la unguri, în secolul al XI-lea (!)

 I-am replicat că Laonic Chalcocondil (1423—1490)[1], unul dintre cei mai de seamă istorici bizantini din secolul al XV-lea (sic!), numeşte “Transilvania”, Dacia peonilor, dovedind o cunoaştere exactă a realităţilor etnice (populaţia predominant „dacă”) dânsul nu părea să-şi aminteacă numele de Dacia Peonică, dar a ţinut, academic, să-mi corecteze pronunţarea numelui lui Laonic Chalcocondil, cu toate că atunci când se referea la Făgăraş pronunţa numele acestuia foarte ciudat… „Fogaras” (!?!).

 Când, în pauză, îi spuneam unui prieten că:

 „Cine vrea să mă asculte, Sfatul meu îi poate prinde bine, Se pot spune prostii multe, Şi-n cuvinte mai puţine!”, un colaborator al distinsului Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP, Rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, tocmai trecea prin spatele meu, şi nu a putut să se abţină să nu menţioneze că…m-a auzit. Sigur că frica m-a cuprins pe loc (!)… aşa că, acum doresc să-i dau un răspuns, în scris, domnului Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP, Rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, cu privire la multiplele erori voite (sic!) din prezentarea domniei sale şi o fac din două motive: o dată pentru că îi respect pe maghiari deopotrivă cu românii şi apoi pentru că Mişcarea Dacologică iubeşte adevărul. 

Maghiarii au pretenţii teritoriale la toţi vecinii. Dacă aceste pretenţii sunt întemeiate sau nu, dacă ele sunt corecte şi argumentate istoric, e treaba istoricilor maghiari, sloveni, slovaci, austrieci, sârbi, croaţi şi ucrainieni. 

Pe mine mă priveşte Transilvania.

 În şcolile române şi maghiare din Transilvania se învaţă faptul că la venirea maghiarilor – la începutul secolului X – în Transilvania era vid de populaţie. Asta e principala teorie pentru care maghiarii în ziua de azi revendică Transilvania. Astfel pentru maghiari:

 - nu are nici o importanţă faptul că populaţia majoritară – de aproape 80% (şi nu de 45 % cum ne explică academic domn’ Profesor) – din Transilvania e de origine română;

 - nu are nici o importanţă că în inima Transilvaniei sunt rămăşiţele statului DAC la tot pasul;

 - nu are nici o importanţă că românii vorbesc şi astăzi limba lor străveche ( şi NU o „new latin language”, cum academic ne explică domn’ Profesor Pop), deşi sunt în mijlocul unor state de origine slavă;

 - nu are nici o importanţă că într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea şi membru al Comisiei Teologice Internaţionale, unul din oamenii care au avut acces la documente secrete din arhiva Vaticanului, a făcut o declaraţie surprinzătoare: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.a.)”;

 - nu are nici o importanţă că Transilvania însăşi poartă un nume latin şi nu maghiar, şi nu are importanţă că Transilvania nu a făcut parte niciodată din Ungaria (iar nu aşa cum ne explică academic Pop că inclusiv după Paşalâcul de la Buda, Transilvania a făcut parte tot din Ungaria, până la ocuparea ei de către Imperiul Habsburgic în anul 1688); 

- nu are absolut nici o importanţă că ungurii însăşi se recunosc pe sine ca migratori, venind din Asia şi asediind o mare parte din Europa.


Nu! Ei spun că Dacii au dispărut din istorie şi că Transilvania era goală când s-au refugiat ei, în urma războiului cu moravii şi bulgarii, care i-au împins spre Nord. 

Documentul care consfinţeşte aceste convingeri maghiare este celebra: “Gesta Hungarorum” a lui Anonimus. Problema e că până şi această scriere vorbeşte de lupta de 200 de ani a maghiarilor pentru a cuceri Panonia şi mai târziu Transilvania şi de faptul că s-au luptat cu ducii Menumorut şi Glad, iar în anii 904 au de-a face în Transilvania cu un localnic pe nume Gelu care conduce o formaţiune statală locală. 

G.D. Iscru aminteşte de o informaţie din sec. IV transmisă prin cartea “Origines Hungaricae”, scrisă de Franciscus Foris Otrokocius, la 1693, referitoare la limbile vorbite la curtea regelui hunilor: limbile gotice şi ausonica, unde prin limba ausonilor se înţelege dacică care este, de fapt latina vulgară, potrivit prelatului maghiar Otrokocius.

 Attila Hunul (406-453 d.Hr.) însuşi se intitula „rege al hunilor, al meduşilor, al goţilor şi al dacilor”, dovadă că dacii existau şi erau recunoscuţi de Attila.

Să nu uităm şi de Memoriul din 1784 al grofilor şi al baronilor unguri, care, simţindu-se, pe bună dreptate, venetici în Transilvania, cerând ajutor armat de la administraţia habsburgică, pentru înăbuşirea revoluţiei vlahilor de la anul 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, recunoşteau că: „Părinţii noştri, veniţi din Sciţia, au cucerit cu lupte victorioase şi cu sângele lor această scumpă patrie şi după ce au supus şi au făcut iobagi pe părinţii vlahilor care s-au revoltat astăzi, 1784, asupra noastră, dânşii (n.a. adică ungurii) au domnit liniştit peste ei, ţinându-i totdeauna într-o aspră disciplină.“

 Domnule Prof. univ. dr. IOAN AUREL POP, Rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca (sau Kolozsvár, cum vă place să-l numiţi), sunteţi o cruntă dezamăgire pentru un profesor care îşi primeşte salariul lunar de la statul român, din munca milioanelor de români, şi pentru cetăţenii românii care îşi trimit copiii la dumneavoastră pentru învăţătură! 

În final ce trebuie ştiut este că, de-a lungul zecilor, sutelor şi miilor de ani, dacii şi urmaşii lor legitimi de azi, noi românii, nu am avut nevoie de migratori, ci migratorii au avut nevoie de noi, şi ceea ce le cerem noi azi este puţin respect!


 Sursa: www.dacia.org  

miercuri, 25 decembrie 2013

Cetatea dacica Costesti-Cetatuie

Cetatea dacica Costesti - Cetatuie este una dintre cele sase fortarete dacice din Muntii Orastiei care fac parte din patrimoniul mondial UNESCO din Romania. Cetatea a fost construita in secolul I i.Hr. cu scop de protectie impotriva cuceririi romane. Se gaseste langa satul Costesti, comuna Orastioara de Sus din judetul Hunedoara.

 Cetatuia Costesti este situata pe valea Apei Gradistei. Platoul superior al dealului unde este asezata cetatea are 514 m altitudine. Numele din vechime nu este cunoscut. Era o cetate puternica ce avea caracter defensiv, ea avea la baza o mare asezare civila si era resedinta obisnuita a regilor daci transilvaneni. Un alt rol al ei era acela de a apara drumul spre cetatea Sarmizegetusa Regia. 

 Primul sistem defensiv al cetatii era un val de pamant care inconjura platoul superior al dealului si terasele de sub el. Valul era larg la baza de 6–8 m si inalt in prezent de 2–2,5 m. In val erau infipti stalpi grosi de lemn care erau legati intre ei de o impletitura de nuiele care erau lipite cu pamant, toate acestea formau o palisada in spatele careia se adaposteau aparatorii. Cetatea nu avea sant de aparare. Valul de pamant nu se inchidea complet deoarece in dreptul portii capetele sale se petreceau unul peste altul formand o intrare „in cleste”, acest tip de intrare expunea flancurile atacatorilor.

 Zidul nu inconjura complet dealul, el a fost construit doar in partile in care panta era lina deoarece accesul era mai usor. Zidul era inspirat de constructiile elenistice analoge iar tehnica de constructie a fost adaptata de daci la conditiile specifice ale Muntilor Orastiei. Acest tip de zid a fost botezat de specialisti murus Dacicus (zidul dacic).

 Zidul avea cel putin 3–4 m inaltime, era gros de 3 metri, avea doua fete, una exterioara si una interioara, si era format din blocuri din calcar conchilic, blocurile erau taiate regulat (opus quadratum). Aceste blocuri aveau dimensini variabile: 60–80 cm lungime, 40–60 cm inaltime si 30–40 cm grosime. Intre cele doua fete ale zidului se aseza o umplutura (emplecton) de pamant, pietre neprelucrate, etc. Nu se folosea mortar la aceste tipuri de ziduri de acea pentru a nu se prabusi cele doua fete, constructorii daci au taiat in partea superioara a blocurilor jgheaburi care erau in forma de coada de randunica (mai largi spre exterior si mai inguste pe interior). In jgheaburile a doua blocuri care erau asezate fata in fata era pusa o barna din lemn, care era lunga cat latimea zidului si avea capetele taiate la fel. Dupa ce erau asezate aceste barne era aruncata umplutura. Chiar daca barnele putrezeau pamantul era suficient de tasat pentru ca zidul sa nu se prabuseasca.

 Pe coama zidului erau asezate trunchiuri groase de copac care erau despicate in lungime. Aceste trunchiuri erau inclinate spre exterior pentru ca apa de ploaie sa se scurga, si erau acoperite cu pamant batut pentru a nu putea fi incendiate.

 Din loc in loc, zidul cetatii avea bastioane construite in aceeasi tehnica. Parterul acestor bastioane era folosit ca depozit de provizii si de arme, iar etajul era folosit ca locuinta si ca pozitie de lupta pentru aparatori. Mai existau in spatele zidului si niste platforme de lupta care erau sprijinite tot pe blocuri de calcar. Daca atacatorii treceau de aceste sisteme defensive ei trebuiau sa darame o alta poarta (inaintea celui de-al doilea razboi dacic aceasta poarta a fost blocata cu coloane luate din sanctuarele de la Costesti) care permitea accesul pe o panta dificila spre platoul superior. Dupa poarta singurul sistem defensiv care mai proteja cele doua turnuri locuinta de pe platou, era o dubla palisada din stalpi grosi de lemn. Daca era cucerita si aceasta palisada era cucerita cetatea. 

 Cetatea mai era protejata si de alte sisteme defensive, care erau fortificatii mai mici. Un puternic bastion era pe drumul care urca in vechime la cetate, un alt turn izolat se afla in spatele valului si era in prelungirea zidului din incinta. In apropierea cetatii se afla fortificatia de pe dealul Cetatuia Inalta si turnul de pe inaltimea Ciocuta.

Dulăul dacic


Ciobanescul Romanesc de Bucovina este considerat o varietate a unei rase balcanice pe baza asemanarii cu Karakatcean, Tornjak sau Hrvatski Planinski Pas. El este urmasul câinilor folositi de daco-romanii din provinciile Dacia si Moesia, ceea explica asemanarile cu rasele din Balcani.

 Înca din antichitate, dupa cum dovedesc documente din epoca, dacii foloseau rase de câini specializate pentru pastorit si vânatoare, lucru care se va perpetua si dupa disparitia statului dac. În vremea stapânirii romane, colonistii vorbitori de limba latina, dupa cum afirma Eutropius, au adus, probabil, câini derivând din Cani Molossi, stramosii Zavodului Românesc din care descinde Ciobanescul Românesc de Bucovina de astazi.

 Toate reprezentarile romane si grecesti ale vremii arata un câine mare, musculos, cu un cap masiv si coama, imagine care descrie destul de fidel Ciobanescul Românesc de Bucovina. Vechiul tip de câine folosit la pastorit si paza de catre daci si mai apoi de urmasii lor daco-romanii si de români este stramosul Ciobanescului Românesc de Bucovina. De exemplu, în secolele al IV-lea si al V-lea, în unele asezari de la sud de Carpati, câinele se folosea la paza turmelor si la vânatoare. 

În spatiul românesc, preocuparile chinologice sunt vechi si, din fericire, constante. În Evul Mediu sunt crescuti si intens folositi câini buni, de rasa, vestiti în întreaga Europa. Pe la începutul secolului al XVII-lea existau în spatiul românesc crescatorii de câini. La curtea domnitorului martir Constantin Brâncoveanu existau doua categorii de oameni specializati în aceasta meserie, fiecare primind bacsis în ziua de Sfântul Vasile cel Mare câte o jumatate de taler. Ei se ocupau mai ales de câinii de vânatoare (copoi si ogari), dar si de ciobanestii masivi folositi pentru paza curtii domnesti. Aceasta situatie este mai veche: Matei Corvin, regele Ungariei, i-a oferit lui Vlad Tepes un Kuvasz din crescatoria regala, semn ca domnitorii Tarilor Române aveau propriile crescatorii si cunostiintele necesare pentru a aprecia un asemenea dar. De asemenea, cei mai puternici si rafinati suverani europeni (cum ar fi Ludovic al XV-lea) importau pentru canisele lor câini selectionati si prasiti de catre români.

 Daca rasele strict specializate, mai ales cele de vânatoare, care au fost întotdeauna apanajul celor înstariti, au disparut sau au scazut numeric în urma deteriorarii conditiilor socio-economice si politice, rasele de ciobanesti românesti amplu raspândite si plurivalente au reusit sa supravietuiasca. Selectia lor a fost continuata în special de crescatorii înstariti de vite, datorita eficientei dovedite de ei în lupta cu animalele salbatice. Stim ca taranii, când mergeau la vânatoare, foloseau pentru vânatul mare (în special mistret si urs), câini care de cele mai multe ori aveau pete negre pe fond alb.

 Îndemânarea, curajul si forta fizica cu care taranii români înfruntau în lupta de aproape marii pradatori, ajutati de câinii ciobanesti, au uimit pe toti strainii care au avut prilejul sa vada aceste scene.

 Selectionarea atenta a câinilor ciobanesti românesti era esentiala în conditiile în care, de cele mai multe ori, pagubele crescatorilor de animale pricinuite de pradatori, erau suportate de pastorul caruia i se daduse în primire turma respectiva. Pagubele produse în special de lupi erau semnificative. Singura metoda cu adevarat eficienta pentru limitarea pierderilor, era cresterea si perfectionarea raselor de ciobanesti autohtoni.




La începutul secolului al XX-lea, F. von Stepanitz identifica ciobanescul românesc ca pe o rasa autohtona, iar în anii ’30 el intra in atentia chinologilor. Asadar, primele demersuri în domeniul chinologic au început sa fie facute în perioada interbelica, când s-a identificat si s-a început selectionarea stiintifica a câinelui ciobanesc specific românilor.

 In 1934 Dr.G.Radulescu-Calafat publica în “Revista stiintelor veterinare” primul standard al Ciobanescului Românesc Carpatin, insistînd ca el este un câine de tip lupoid, cu o raspândire mare în teritoriu. Specialistii interbelici nu au omis nici câinele Ciobanesc Românesc de tip molossoid, numit Zavod sau Dulau, dar el era considerat prea putin raspândit pentru a se încerca omologarea sa.

 Iata cum este descris în 1937 de catre Mihai Mosandrei: ” …nu trebuie confundat, vazând marimea exagerata stabilita de începutul de standard si alte stigmate nelimpezite, câinele de oi Carpatin cu Zavodul românesc si el locuind unele piscuri muntoase… Acesta din urma fiind un molossoid. Zavodul asa cum l-am mai putut întâlni astazi destul de rar si de provenienta tot munteana se deosebeste prin talia enorma, urechile aproape blegi si botul cârn, latratura puternica, leonina, cavernoasa, dar totusi asemanator ciobanescului (sic)…. La unii ciobani dobrogeni porecliti albani am vazut acesti zavozi mari si foarte greoi…

 Mentionam ca Zavodul românesc este actualul Ciobanesc Românesc de Bucovina. Preocuparile pentru standardizarea raselor autohtone au fost întrerupte de al Doilea Razboi Mondial si apoi, timp de câteva decenii, de regimul comunist instaurat în România. Reluate în deceniul opt al secolului al XX-lea, ele au tinut parca sa confirme cuvintele Dr. G.Moldoveanu din 1937, care scria: “…am neglijat vrednicul nostru Dulau pe care l-au cultivat si l-au perfectionat altii…”

Secretele fierului dacic

Pe data de 4 septembrie 1997 soseam la Chisinau sa-mi intilnesc un prieten, Tudor Pantiru – fostul Ambasador al Republicii Moldova la Natiunile Unite… L-am cunoscut pe Andrei Vartic, de profesie fizician-spectroscopist, un pasionat al istoriei dacilor, care-mi spunea: “Este trist sa stai de vorba cu “profesori universitari in arheologie” care sapa tot cu lopata veche de 20-40-100 de ani si nimic altceva, mentinind cercetarea arheologica, in Romania, pe pozitii aproape Paukeriste, negind or refuzind sa vada radacinile extraordinare pe care romanii o au in civilizatia lumii”. A face azi cercetare arheologica fara laboratoare de teren, care sa-i spuna cercetatorului ce roca sapa, ce compozitie are cutare caramida sau ciob, fara acces la Internet, la cele mai solide baze de date, fara urmarire prin satelit a ceea ce se intimpla in Carpati (ca de pilda misterioasele “arsuri”), fara o echipa solida multi – disciplinara incluzind sociologi, etnologi, istorici, medici, economisti, este in cercetarea arheologica moderna un fel de a juca turca pe rampa de lansare a unei rachete, nevazind altceva decit cuiul. L-am intrebat cum de a ajuns sa fie asa de pasionat de daci, la care Andrei mi-a raspuns: “Pe vremea cind eram student in anul I la Fizica, in 1966 la Leningrad, unchiul meu, Grigore Constantinescu – absolvent al Sorbonei, mi-a facut cadou cartea lui Daicoviciu “Dacii” – pe atunci o carte interzisa pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Moldovenesti. Ce a realizat Andrei Vartic, in expeditia sa, este formidabil. Acesta descifreaza Topografia Dacica, redescopera Metalurgia Dacica – cea mai avansata din lumea antica, descrie materialele de constructie dacice, in special Betoanele Dacice, vorbeste despre Cosmogonia Dacica, Moralitatea la Daci si ce este cel mai important ii redescopera pe Daci, scriind carti ca: “Ospetele Nemuririi”, “Enigmele Civilizatiei Dacice”, “Fierul-Piatra, Dacii-Timpul”, “Magistralele Tehnologice ale Civilizatiei Dacice”, publicindu-si cercetarile chiar si in conferinte NATO. El, Andrei Vartic, ridica valul nepasarii de pe trecutul nostru dacic. In timp ce se plimba, acum 7-8 ani, in jurul Movilelor Ciclopice de la Sona, descopera in huma acestora o veritabila Ghiara de Sfinx; fiind un om corect, el cheama Institutul de Arheologie din Cluj, care trimite pe cineva ce soseste peste noapte, o ridica si … dispare. “Ei, asa or fi legile pe aici” si-a spus Andrei, putin necajit ca ei, arheologii, nu au discutat si cu el. Era vara, frumos, papadii galbeme peste tot cind Andrei gaseste calupuri de fier dacic de peste 40 kg si, din nou corect, ii anunta pe “tovarasii” arheologi care vin, iau si … pleaca. Tot el gaseste in sanctuarul dacic de la Racos, Cuie Dacice si din nou “echipa” de bravi arheologi romani soseste in frunte cu dl. prof. dr. Ioan Glodariu si il felicita, iau Cuiele Dacice, nu inainte de ai da “cadou” si lui Andrei… un Cui Dacic “cu tema” sa-l cerceteze. Andrei trece cu Cuiul peste granita, acasa, de cealalta parte a Prutului, la ceilalti romani. urmasi ai acelorasi Daci, dar despartiti de niste politicieni care i-au convins pe istoricii moldoveni ca ei ar fi de un alt neam si ca ar vorbi si o alta limba, diferita, Moldoveneasca, care ar avea si niste foarte mici asemanari cu Limba Romaneasca, dar prea mici pentru a fi luate in consideratie. Dar, ei, politicienii din dreapta si din stinga Prutului, cind se intilnesc, uita ca nu folosesc traducatori, ba de multe ori sint veri ori cumnati, avind si aceleasi nume. Dar sa revenim la Andrei Vartic. Se facuse iarna la Chisinau, intr-o zi ningea, in alta ploua, iar el, Andrei, intr-una din dupa amieze se uita cind pe geam, afara la ploaie, cind la Cuiul Dacic vechi de peste 2000 de ani, primit ca “tema de lucru”, care nu era nici mincat, nici acoperit de rugina, o adevarata minune. Astfel incepe istoria acelui Cui Dacic, Cui al lui Pepelea (spun eu), primit de la profesorul roman, de arheologie, de din dreapta de Prut. Andrei ia cuiul si fuge cu el la Institutul de Metalurgie de la Balti unde, minune, X-Ray-ul arata ca, acel cui de peste 2000 de ani, acel Cui Dacic care nu vrea sa rugineasca, avea in componenta lui nici mai mult nici mai putin decit alfa-fier pur de 99,97%; nici urma de impuritati, adica de compusi ai carbonului ce ramin de la prelucrare. O “Minune Antica”, care va atrag atentia ca se poate obtine numai in conditii speciale de laborator sau in cosmos! Pina la ora actuala sint cunoscute in lume numai doua exemple de astfel de fier antic: stilpul de fier de la Delhi si un disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat atat in laboratoarele de la NASA, cit si la Universitatea Harvard. Specialistii spun ca procesul modelarii unui obiect din fier pur este mult mai complicat chiar decit obtinerea lui, data fiind posibilitatea introducerii in el a unor impuritati. Discul din Mongolia putea fi modelat doar in cosmos, sustin specialistii de la NASA, iar cercetatorii de la Chisinau aveau aceasi parere despre Cuiul Dacic.

Andrei, pragmatic, mai neincrezator, a fugit cu Cuiul la Leningrad, la Institutul Metalurgic caci, fier pur o fi el, dar poate ca suprafata lui sa fi fost vopsita cu vreo vopsea speciala “dacica”, ca sa nu rugineasca. La Leningrad cercetatorii au mai descoperit o minune, despre care va voi vorbi mai tirziu. Vrind sa verifice minunea, Andrei ia “Cuiul lui Pepelea” si fuge la Moscova. Si de asta data rezultatul a fost acelasi: Cuiul Dacic care nu vroia sa rugineasca de peste 2000 de ani, format din alfa-fier pur in proportie de 99,97% era acoperit, nu cu vopsea ci cu 3 straturi moleculare, perpendiculare, care-l protejau impecabil, pastrindu-i puritatea, aceste trei straturi fiind, tineti-va respiratia va rog: 1. suprafata – Magnetita “Fe3O4″ 2. oxid de fier “FeO” 3. alumo-silicati. Prin cercetarile efectuate de profesorul Kiosse si doctor Galina Volodin, utilizind metode de iradiere cu X-Ray aplicate la pelicule subtiri de semiconductori (asa numitele unghiuri mici) s-au putut observa peliculele protectoare despre care am vorbit mai sus. Profesor Daria Grabco a studiat la microscop microstructura deosebita a fierului dacic si a mai observat ca acest fier are doua straturi de “domene”, unul central si unul de suprafata. Domenele, si aici este “ciudatenia”, sint orientate perpendicular unul pe altul asta insemnind ca, mai intii, s-a solidificat (in cimpul magnetic al Pamintului) stratul interior, apoi, peste el s-a aplicat in stare lichida un alt strat, care s-a solidificat si el, dar … in alta pozitie fata de cimpul magnetic al Pamintului!!! Ei, domnilor, si asta se intimpla acum peste 2000 de ani, intr-o tara salbatica, populata de tarani daci, primitivi si salbatici. Cuceriti mai tirziu de romani (numai 14% din teritoriul Daciei) care au sosit cu o “mica” armata de 150,000 de legionari si carora le-au trebuit mai mult de 6 ani sa cucereasca ce… citiva kilometri din Spatiul Dacic. Oare s-a intrebat cineva cum a putut rezista in fata Romei, o simpla civilizatie taraneasca? De ce se temeau romanii de daci? De ce Caesar si Burebista au murit in acelasi timp? De ce, de la moartea lui Caesar (care dorise sa porneasca razboiul impotriva dacilor) si pina la cucerirea a numai 14% din Dacia, de catre Traian, au mai trebuit sa treaca 150 de ani? De ce in toti acesti 150 de ani romanii si dacii nu s-au avintat in conflicte directe? De ce nici o armata romana nu pleca la razboi fara sa aibe cel putin un Doctor Dac cu ea? Ce or fi avut de impartit ei dacii si romanii ca acestia din urma, dupa cucerirea unei bucati asa de neinsemnate din teritoriul Daciei, sa declare cea mai lunga sarbatoare cunoscuta pina in zilele noastre, o sarbatoare de nici mai mult nici mai putin de 123 de zile, in care poporul roman putea sa manince si sa bea gratuit pe socoteala statului… 123 de zile? Ce or fi sarbatorit de fapt romanii? Astfel se demonstreaza ca ei Dacii au lasat documente mult mai rezistente in fata macinarii timpului decit cele ale anticilor Greci sau Romani, dar in alt limbaj decit in cel scris-vorbit. Limbile sint si ele supuse distrugerii, alfabetele la fel. Ca dacii ne-au lasat mostre de “civilizatie” extraordinara ca: – Betoane perfecte nedistruse de timp, apa si intemperii de peste 2000 de ani – Metalurgie mai avansata decit ceea din zilele noastre – cuie care nu ruginesc de 2000 de ani, calupuri de fier de 40 kg, cind romanii nu puteau sa topeasca in cuptoarele lor bucati mai mari de 25kg. – Modelele Matematice de la Gradistea Muscelului si desigur cele Topografice, prin asezarea “asa ziselor cetati” din Muntii Sureanului, Cindrelului, Persanilor (Racos) intr-o ordine perfect geometrica de invidiat chiar si azi. Dar nimanui, se pare, ca ii pasa acolo sus, la nivel “profesoral” de acesti daci, iar Andrei Vartic in loc sa gaseasca nu intelegere ci dorinta arzatoare din partea compatriotilor romani, sa nu fie nevoit sa se duca in Rusia cu acel “Cui al lui Pepelea”, spre a-i cerceta misterele. Dacia lui Burebista De ce nu s-a oferit Institutul de Metalurgie din Romania sa faca studii, daca nu din sentiment patriotic, macar interes stiintific? Pe Andrei Vartic l-a chemat si presedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru o intrevedere de 15 minute, care a durat o ora si jumatate, urmata de promisiuni – dar guvernul s-a schimbat! Istoria poporului nostru Carpato-Dunarean nu a fost scrisa inca, iar Sarmisegetuza este inca un mister acoperit de paminturi care poate ca o protejaza. Unii spun ca numele ei vine de la Sarmis e (si) Getuza, altii mai initiati in tainele Vedice il citesc Sarmi Seget Usa, adica “Eu ma grabesc sa curg” (in sanscrita). Din nefericire azi pling si caprele din Muntii Orastiei de mizeria ce domneste in “Zona Sacra” a Sarmi-Segetusei. Excavatii cu buldozere, nepasare, chiar reavointa iau locul a ceea ce ar fi trebuit sa fie declarata rezervatie a cetatilor dacice din Muntii Sureanului. Ce nume ciudat si acest Sureanului, ce o fi insemnind, domnilor arheologi, istorici, lingvisti? Il citez din nou pe prietenul meu Andrei Vartic, care spunea ca: “Lipsa idolilor in asezarile dacilor din Muntii Suryanului (Surya, zeul soarelui la indienii arhaici, urmasi ai arienilor Carpato Danubieni, spun eu) ne duce cu gindul la Marele creator Divin, al poporului dac, Daksha, zapacit si el de Creatia sa, aflata in contiuna, ireversibila si cuantificata descoperire a Drumului Frumos, s-a indragostit de ea. De aceea, el daco-romanul cind spune “buna ziua” de fapt spune “Bun e Dyaus”. El Dyaus Pitar (pitar – cel ce aduce pita – in sanscrita) a fost primul mare zeu al arienilor (indo-europeni cum se mai spune). De la el se trage Zeus, Saturn, si, intorcindu-ne la cea mai veche, poate, poveste a genezei cind Zeului Suprem i-a placut Pamintul a dat nastere prin respiratia sa celor 7 zei ai genezei lumii, avindu-l conducator pe Marele Zeu Dak-Sha. Acesta, dupa ce s-a uitat peste tot pe pamint a gasit un loc unde ape albastre tisneau din munti impaduriti, dealuri blinde ii inconjurau, acoperite de covoare verzi de iarba, unde clima era blinda si… in timpul noptii a populat acest spatiu sacru cu primii 10,000 de fii, fiii lui iubiti, Dacii.

sursa : http://astraromana.wordpress.com

Străromânii si împăraţii traco-iliri


Primul imparat de certa origine tracica este Maximin Tracul (235-238). Acesta fusese pastor in regiunea sa natala, Moesia, si fusese ridicat tot mai sus de Sever Alexandru (222-235) datorita capacitatii sale militare si aspectului sau impunator: avea 2,40m inaltime si era uimitor de voinic. Vorbea latina cu accent tracic. Atins de bolile sufletesti ce caracterizeaza de obicei pe detinatorii puterii ajunsese, de exemplu, sa isi colecteze sudoarea, consuma 18 kg carne si 27 de litri de vin pe zi etc1. Mai mult, ridicarea sa pe tron a facut-o prin asasinarea binefacatorului sau !!2 Tot prin crima urca pe tron si Decie (C. Messius Decius), in 249, fiind si el de origine traco-ilira(3). Domneste pana in 251. Urmeaza: Marcus Acilius Aureolus (267-268) si el de origine umila, ca majoritatea imensa a imparatilor traco-iliri, Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270), Aurelian – Lucius Domitianus Aurelianus – (270-275), Probus – M. Aurelius Probus – (272-282) din Sirmium(i), Marcus Aurelius Carus (282-283), Aurelius Valerius Diocletianus (284-305) vestit dusman al Crestinismului, Valerius Maximianus Herculis (286-305), persecutor inversunat al ucenicilor lui Hristos, Constantius Chlorus (293-306), tatal Sfantului Constantin cel Mare si unul dintre imparatii pagani cei mai toleranti (poate si din pricina religiei sotiei sale Elena – care era crestina), Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311) mare persecutor al crestinilor, Galerius Valerius Maximinus Daia (305-313), si el un mare dusman al Bisericii, Flavius Valerius Severus (305-307), aflat cam pe aceeasi linie si, tot asa, Valerius Licinianus Licinius (308-324), Domitius Alexander (308-328), Flavius Iulius Crispus (317-328). Urmeaza apoi primul imparat straroman, Sfantul Imparat Constantin Cel Mare (Flavius Valerius Constantinus Magnus; 305-337), fiul lui Constantius Chlorus si al sfintei Elena – daca de origine -, primul si cel mai mare imparat al Neamului Romanesc. Vin apoi urmasii sai. Primul este Constantinus II (317-340), imparat arian, prigonitor al Bisericii, Dalmatius, nepotul Sfantului Constantin cel Mare, proclamat august intre 335-337, Hannibalius, de asemenea nepot al Sfantului Constantin cel Mare, august 335-337 (ambii au fost respinsi de armata dupa moartea Sfantului Imparat Constantin cel Mare); Constans, imparat cu adevarat ortodox (333-350), Vetranius (350), Constantius II, imparat arian (337-361), Constantinus Galus (351-354), Nepotianus (350), Flavius Claudius Iulianus, pagan si mare persecutor al crestinilor, supranumit Iulian Apostatul (361-363). Urmeaza o noua dinastie straromana, deschisa de Flavius Iovianus, imparat ortodox (363-364), si continuata de Flavius Valentinianus I (364-375), Flavius Valens (364-378), arian, Gratianus (367-383), imparat al Apusului, ortodox, Flavius Valentinianus II (375-392), Flavius Constantius III (417-421), Valentinian III (425-455), Marcianus (450-457), Leon I Thrax (Tracul) (457-477), Leon II (456-474), Vitalianus (513-515), Anastasius (491-518), Iustin I (518-527), Iustinian I (527-565), Flavius Iustinianus II (565-578), Tiberius (578-582), Focas (602-610), ultimul imparat al Imperiului Roman de Rasarit (Romania), care Imperiu va fi transformat de Heraclius in Imperiu grecesc, zis Romaic (cunoscut ca Imperiul Bizantin). Credem ca aceasta insiruire este suficienta pentru a deschide o perspectiva noua asupra unei perioade pe care istoriografia noastra oficiala are tristul obicei de a o trata cu prea putin interes(4). Revenind la firul istoriei, sa observam ca Imperiul Roman cunoaste in secolul III un declin tot mai accentuat. Unii istorici au pus acest declin pe seama invaziilor venite in special din Rasarit. Neamurile migratorilor, lovind val dupa val, au sfaramat in timp puterea imperiala. Acesta este insa o observatie empirica si partinitoare(5), ce exclude nu doar aspecte secundare ale problemei, ci chiar si pe Dumnezeu, realitatea absoluta. Prima vina pentru aceasta decadere o constituie vointa indreptata spre rau a cetatenilor romani. Hedonismul ajunge in aceasta epoca la apogeu, la fel si ura fata de crestini. Prigoana acestor oameni ai lui Dumnezeu si complacerea in cele mai josnice pacate aduce dupa sine si pedeapsa divina. Invaziile migratorilor sunt consecinta, nu cauza decadentei romane, asa cum stapanirea filistenilor s-a impus evreilor datorita decaderii lor morale si nu invers. Trebuie observat insa un fapt semnificativ: aceasta epoca, numita si a anarhiei militare, este deschisa de un traco-roman (Maximin Tracul) si continuata de alti imparati sau candidati la tron de aceeasi origine traco-ilira. Referindu-se la situatia Germaniei cucerite de Imperiul Roman, Th. Mommsen spune: Ca intotdeauna in asemenea situatii, in fiecare canton se forma o partida a docililor partizani ai Romei si una nationala, care pregatea rascoala in secret(6). Acelasi lucru s-a intamplat si cu traco-ilirii. Spre exemplu, la inceputuri, populatiile traco-ilire din Panonia si Iliria au opus Romei o rezistenta indarjita, reeditata atunci cand impozitele sau alte obligatii deveneau suparatoare.(7) In contrast, Tracia a jucat cu predominanta rolul de aliat fidel al romanilor, chiar in contra celorlalti traci. Asemenea deosebiri au existat chiar si in Dacia nord-dunareana, unde triburile din Oltenia au refuzat, in vremea lui Traian, sa lupte impotriva romanilor. Aceeasi lupta intre tabere nationale opuse ca aceea dintre taberele nationale ale galilor, germanilor sau altor neamuri a avut insa in cazul iliro-tracilor o influenta hotaratoare, definitorie, asupra istoriei Imperiului. Numerosi si capabili ei au ajuns sa ocupe functii importante in armata si administratie, pozitii pe care le-au folosit in interesul propriu pentru clarificarea conflictelor dintre tabere, antrenand dupa ei tot Imperiul. Este de observat ca acest fenomen incepe a se manifesta destul de tarziu fata de primele contacte traco sau iliro-romane. Se dovedeste astfel ca romanizarea – cea care a declansat aceste lupte – s-a manifestat mai tarziu decat se crede de obicei, ceea ce necesita gasirea unui alt factor de latinizare decat cele valabile pana la inceputul sec. I d.Hr. Acesta este crestinismul. Primul imparat din seria traco-ilira, Maximin Tracul, de o mandrie bolnava, datorata probabil nu doar vigorii sale aproape incredibile ci si constientizarii trufase a caracterului exceptional al ascensiunii sale sociale, a fost unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai crestinilor. El a poruncit de la inceput uciderea conducatorilor Bisericii sepiscopi, preoti, diaconit vinovati de invatatura cea dupa Evanghelie (Eusebiu, Ist. Bis., VI,28). Primul edict general impotriva crestinilor apartine lui Decie (249-251). Amintirea acestuia este trista, data fiind inversunarea cu care atat el cat si oamenii sai au prigonit Biserica. Aurelian (270-275) a inceput spre sfarsitul domniei o mare persecutie anti-crestina. Stiuta fiind originea lui se pune intrebarea ce legatura este intre retragerea trupelor din Dacia nord dunareana si aceasta persecutie? Sa fi incercat Aurelian eliminarea crestinismului din Dacia nordica prin intermediul paganilor migratori ? Sa se fi temut de numarul mare al crestinilor de la Dunare ? Ca nu avea o justificare reala aceasta retragere se vede din aceea ca dupa circa trei decenii, fara ca situatia militara sa se schimbe semnificativ, Sf. Constantin cel Mare va recupera in mare parte Dacia Romana. Starneste mirarea si mai mult faptul ca, dupa cate se pare, Aurelian nu a retras de fapt trupele decat din actuala Transilvanie, provinciile numite astazi Banat si Oltenia nefiind deloc abandonate(ii). Ori bogatia in aur si alte averi subpamantene a Transilvaniei facea mai mult decat justificata mentinerea ei. Si cu toate acestea nu numai ca de-a lungul timpului Transilvania a fost relativ putin vizata de invazii – indreptate in general spre sudul Dunarii – dar a si fost in mod de necrezut parasita de trupele romane(iii). Singura explicatie pe care o pot gasi tinand cont de toate aceste elemente este aceea a Transilvaniei centru al crestinismului nord-dunarean(8).



Dupa cum spune un celebru cunoscator al istoriei bisericesti: sub imparatii Diocletian (284-305), Galeriu (293-305), Maximian Hercule (286-305) si Constantiu Chlor (293-306), Biserica a suferit cea mai grea persecutie. Acesti imparati, in frunte cu Diocletian, au dat contra crestinilor patru edicte de persecutie, trei in 303 si al patrulea in ianuarie-februarie 304, prin care decretau daramarea locasurilor de cult crestine, interzicerea adunarilor crestine, arderea cartilor sfinte si a arhivelor crestine, pedepsirea aspra a clericilor si crestinilor care nu apostaziau de la credinta in Hristos. In 298, Galeriu a procedat la o «curatire» a soldatilor crestini din armata(9). Mai departe autorul citat ofera o larga lista de martiri(10), atat din acel an cat si din urmatorii ani ai persecutiilor. Este de asemenea cunoscuta atitudinea lui Licinius, care dupa un inceput promitator in 313 decade la statutul de persecutor al crestinilor, mai ales din cauza unor ambitii personale, pierzand in final totul(11). Nu incercam aici realizarea unei relatari amanuntite a situatiei din Imperiul Roman in timpul dinastiei pagane traco-ilire (daca poate fi numita dinastie). Acesta este scopul altor lucrari, cu caracter mai general. Dorim sa aratam aici doar interactiunea dintre gesturile acestor zeloti iliro-traci si dublul fenomen al formarii Romanilor si aparitiei Imperiului Roman de Rasarit. Si, intr-adevar, efectul pe care ei l-au avut asupra istoriei este considerabil, atat luand in considerare pozitia lor de imparati cat si laturile specifice pe care ei le-au dat acesteia. Un prim element al puterii acestor imparati il constituie trupele tracice. Fiind in numar de peste 200.000 de soldati, militarii traci formau o forta extraordinara… insa doar la nivel teoretic, ori doar pentru dusmanii externi. Aflati in diferite parti ale Imperiului, impartiti intre ei prin religii si pareri politice, confirmand prin toata atitudinea lor apartenenta la neamul lor cel dezbinat, tracii de sub arme erau o putere mult mai mica decat ar fi putut fi, cel putin din punct de vedere politic. Totusi imparatii traco-romani s-au folosit de aceste trupe in mare masura, iar rezultatele n-au fost deloc neglijabile, fie si considerand doar succesele lui Galerius(12). A doua latura a fortei specifice pe care o posedau e importanta elementului iliro-tracic in Imperiu. Acesta se intindea din zona Venetiei si din Noricum pana departe in Rasarit. In afara importantei militare ei erau si o insemnata putere economica si culturala. Puterea economica a Daciei, atat de mult dezvoltata sub conducerea inteleapta a diferitilor regi si mai ales a lui Decebal, trebuia sa fi sporit mult sub organizata stapanire romana. Totodata se dezvoltasera si regiuni cu o economie latenta – daca o putem numi astfel – ca cele din Iliria si Pind, dezavantajate initial de marea faramitare geografica si statala. Traco-ilirii aveau o larga arie de activitate. Din Iliria in Dacia se intindeau o sumedenie de mine si de ape aurifere ce erau exploatate de Imperiu. Alaturi de mine se gaseau in mod firesc centre mestesugaresti, atat pentru prelucrarea metalelor cat si conexe – ceramica, zidarie, producerea carbunilor, dulgherie etc. Si probabil nici nu mai este cazul sa prezentam activitatile agro-pastorale si conexe, in care iliro-tracii totdeauna excelasera. Si totusi, aceasta imensa forta economica n-a fost folosita, nici protejata corespunzator de atacurile externe. La fel s-a intamplat si cu domeniul cultural. Se uita cand se trateaza acest teritoriu de influenta enorma pe care cultura traco-ilira a avut-o asupra grecilor si astfel, implicit, asupra romanilor. Cati se gandesc, de exemplu, la influenta pe care originea si instructia tracica a avut-o asupra unor personalitati ca filosoful Anistene, maestrul celebrului Diogene, sau Menandros, Miltiade, Temistocles, Kimon, Tucidide etc.(13)? Cati isi amintesc de faptul ca atat Orfeu cat si Dionisos, cu opusa lor mistica si mitologie, ca si alti zei adoptati de greci si apoi de romani, au izvorat de la traci? Sau de avansata cultura a getilor de care aminteste Iordanes? Nu este locul aici a trata despre multele laturi ale culturii tracice, fie si de ne-am limita la opera lui Mircea Eliade De la Zamolxis la Genghis-Han, sau la altele similare. Este insa o realitate incontestabila stiintific faptul ca traco-ilirii au avut o cultura cel putin la fel de avansata ca si cea greceasca, sortita insa sa ramana in umbra. Si aceasta nu doar din cauza caracterului ei ezoteric, ci si dezinteresului pe care militarii traco-iliri ajunsi pe tronul Romei l-au avut fata de cultura. Nu se poate nega faptul ca toti imparatii citati mai sus au fost ostasi viteji si este de remarcat ca aproape totdeauna ascensiunea lor a fost realizata pe linie militara. Nu li se poate nega in general nici dragostea de neam, fie ea si intr-o forma alterata. Dar ceea ce uimeste este atitudinea lor absurd-ostila fata de crestinism, asemanatoare cu a zelotilor din vremea vietii pamantene a Mantuitorului. De ce oare nu au incercat sa obtina un crestinism de limba tracica(14)? De ce au fost oare atat de obtuzi incat sa nu inteleaga puterea pe care ar fi adus-o neamului lor crestinismul? Pozitia lor este cel putin ciudata. Desi dusmani ai Romei, nu aveau curajul sa se desprinda de ea, nici cultural, nici religios, nici administrativ. Poate ca originea lor umila, socul inerent unei ascensiuni sociale atat de rapide si stralucitoare, lipsa de clarviziune, sa fi fost unele din elementele ce au dus la comportarea lor atat de irationala. Ceea ce ramane de necontestat este insa rezultatul purtarii lor. Loviturile pe care le-a suferit armata din partea unor astfel de conducatori s-au adaugat loviturilor primite de aceasta din partea inamicilor adusi de Dumnezeu ca pedeapsa pentru prigonirea ucenicilor Sai. Alte lovituri le-a suferit administratia, precum si alte domenii ale vietii publice ale Imperiului sfasiat de o permanenta si absurda lupta interna. Daca adaugam aici si hedonismul promovat de familiile aristocrate care, tot mai putin implicate in conducere de acesti imparati autoritari, aveau prea mult timp liber, prea multi bani si prea putina morala si responsabilitate, hedonism atat de atragator pentru majoritatea paganilor si atat de greu de controlat in situatia conflictuala interna a Imperiului, avem o imagine despre haosul care tindea sa cuprinda cel mai mare stat al vremii.


 Autor: Preot Mihai-Andrei Aldea

vineri, 20 decembrie 2013

Legaturile indelungate dintre daci si celti

Dovezile arheologice arata ca existau influente reciproce intre dacii si celtii care locuiau in Europa Centrala si de Est cu multa vreme inainte ca aceste relatii sa fi fost pomenite in izvoarele scrise. Exista unele opinii care arata ca influentele reciproce erau destul de profunde.
 Unii au mers pana acolo incat au afirmat ca, de fapt, procesul de diferentiere etnica intre triburile dacice si cele ale tracilor a fost accelerat in mare masura de influenta celtica.
 Stim de la Herodot ca dacii erau o ramura a tracilor, probabil cea mai nordica ramura a acestui numeros popor.
 Teritoriul dacilor se invecina cu trei mari regate celtice: cel al boilor, tauriscilor si scordiscilor. Cu precadere, celtii locuiau in vestul si in nordul teritoriilor dacice, insa existau celti si in zonele de est. Unii dintre acesti celti traiau chiar printre triburile dacice. Influenta celtilor poate fi resimtita indeosebi in domeniul metalurgiei.
 Potrivit istoricilor de la Muzeul National de Istorie al Transilvaniei din Cluj, depozitul de „lupe”, un soi de lingouri de fier din zona Muntilor Orastiei, din centrul regatului dac, era cel mai mare din Europa, dupa cel celtic din nordul Italiei de azi, de langa Bologna. Tehnicile de prelucrare a metalului dezvoltate de daci denota o puternica influenta celta.
 La fel, unii istorici considera ca tehnicile de construire a celebrului “murus dacicus”, zidul dacic intalnit in constructia fortificatiilor regilor daci, au fost decisiv influentate de celti. Unii au remarcat si asemanari in domeniul vestimentatiei, asa cum rezulta din sculpturile pastrate din Antichitate. 
De asemenea, celtii ar fi preluat de la daci o serie de tehnici folosite in confectionarea unor arme si unelte, dar au existat influente si in domeniul productiei de bijuterii, pentru ca dacii se numarau printre cei mai mari specialisti ai Antichitatii in acest domeniu.

Comert si razboi 

Toate aceste lucruri arata ca relatiile dintre daci si celti au fost indelungate. Cel mai probabil, exista un comert infloritor intre triburile dacice si cele celtice.
 Insa au existat si confruntari violente. De exemplu, regele dac Burebista a distrus cele trei mari regate celtice din vecinatate si a supus triburile boilor, tauriscilor si scordiscilor. Documentele antice mentioneaza chiar faptul ca unii dintre acesti celti erau amestecati cu ilirii si consemneaza chiar confruntarea dintre regele dac Burebista si regele celt Critasyros.
 Au existat lupte intre daci si celti si pe actualul teritoriu al Basarabiei, unde exista cetatea celtica Aliobrox, spun istoricii de la Muzeul din Galati, potrivit 2012en.ro. Izvoarele mentioneaza ca dacii a cucerit, pe langa Aliobrox, si alte cetati celtice, precum Metonium, Carrodunum si Vibantavarium. 
Chiar daca izvoarele antice relateaza despre „nimicirea” celtilor, cel mai probabil este vorba de destructurarea acestor regate, iar multi dintre celti au fost dusi in sclavie sau au intrat, sub o forma sau alta, sub dominatia dacilor. In conditiile in care multi barbati celti au pierit in lupta, cea mai mare parte a sclavilor celti era reprezentata de femei, spun istoricii, care spun ca a urmat un amestec de sange dac si celt.
 Acesta ar fi fost atat de profund, sustin unele ipoteze, incat unele popoare germanice din Epoca Migratiilor i-au confundat pe celtii romanizati cu dacii romanizati, chiar daca, in realitate, nu exista o identitate intre cele doua populatii.
 Astfel, sustin aceste ipoteze, ar exista legaturi intre denumirile de valah, prin care germanicii i-au desemnat pe romani, cea de valon ori cea de vels.

joi, 19 decembrie 2013

Caciula dacilor - Pileusul


Pileusul dacic, de pilda, caciula cunoscuta si sub numele de “boneta frigiana”, semn al nobletei si al statutului social, fiind purtat de tarabostes, numiti in sursele antice si pileati, poate fi regasit, in prezent, in simbolistica drapelurilor si a stemelor de stat sau militare a unei serii intregi de tari si institutii, scrie adevaruldespredaci.ro. 

Dacii si frigienii erau inruditi

Numerosi autori antici vorbesc despre inrudirea dinre daci si frigieni, ca apartinatori ai aceluiasi mare neam al tracilor. Amintiti initial de Homer, in Iliada, frigienii locuiau in Anatolia, Turcia de azi. Despre primii regi ai acestui popor, printre care si Midas, aflam ca erau din Tracia. 
Lui Midas, printre altele, i se atribuie inventarea naiului, instrument atat de drag romanilor de astazi. 
 Mai mult, autori precum Diodor din Sicilia, Herodot, Hyginius, Plinius sau Xenofon atesta faptul ca insusi Priam, regele Troiei de la momentul confruntarii militare a troienilor cu grecii, era si el, la randul sau, trac.
 Istoricul Iordanes relateaza ca dacii de neam s-au numit, la inceput, tarabostes, (probabil termenul dacic initial) iar apoi pileati, iar dintre ei se alegeau regii si preotii. 
 Aceste informatii, coroborate cu insasi legenda descendentei romane din traco-troienii lui Eneas, ne poate duce cu gandul ca, in cultura romana mai tarzie, boneta frigiana a ramas simbol la libertatii si nobletei, simbol mostenit de la stramosii lor traci.
 Caciula purtata de daci si frigieni a devenit, in zona Imperiului Roman, un simbol al libertatii, fiind purtata de sclavi in ziua eliberarii lor, simbol care, in epocile urmatoare, pana in prezent, s-a propagat pastrandu-si mesajul si semnificatia initiale. 
 De asemenea, in primele secole ale crestinismului, caciula dacica patrunde si in simbolistica religioasa, multe fresce bizantine infatisandu-i pe cei trei magi, de pilda, purtand pileusul, obiect vstimentar inconfundabil si clar de origine daco-traca.


Pileusul, ca simbol al revolutiei franceze



Marianna este numele dat Republicii Franceze in amintirea societatii republicane “La Marianne”, care a activat pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Era o societate secreta, calauzita de un comitet democratic refugiat la Londra, in frunte cu Ledru – Rollin, unul dintre conducatorii burgheziei radicale in timpul si dupa revolutia de la 1848 din Franta, condamnat la deportare pentru actiunile conspirative.
 Cum aceasta grupare lupta pentru inlaturarea regalitatii (Napoleon al III-lea) si instaurarea republicii, cercurile reactionare au botezat republica franceza cu numele societatii “Marianna”. Si acest nume, dupa victoria republicanilor, s-a impus si s-a pastrat. 
Marianna este grafic reprezentata printr-o semanatoare care poarta boneta frigiana. Aceasta boneta, de culoare rosie, a fost adoptata si de revolutionarii francezi ca un semn de patriotism, ca o emblema a luptei pentru libertate.

 Simbolul dac, preluat de SUA si America de Sud In zilele noastre, pileusul dacilor, ca simbol al libertatii, nobletei si independentei poate fi regasit pe stemele unor institutii extrem de importante, precum cea a Senatului Statelor Unite ale Americii, a statului Iowa sau cea a Departamentului Apararii din aceeasi tara. 
De altfel, pileusul este utilizat ca simbol de armata SUA inca din anul 1793. 
 De asemenea, imaginea caciulii dacice a fost preluata de multe tari din America Latina si de Sud, ca simbol al eliberarii de sub domniatia spaniola.
 De altfel, la nivelul intregului continent sud-american, simbolul despre care vorbim este unul asociat cu notiunea de libertate, egalitate de sanse si independenta.
 Dintre tarile ce folosesc astazi acest simbol amintim Argentina, Nicaragua (stema adoptata in 1823), Haiti (simbol adoptat in 1986), El Salvador (simbol adoptat in 1912), Cuba (din 1906), Columbia (din 1834), Bolivia, dar si Paraguay, stat ce a preluat, pe reversul drapelului sau, imaginea despre care vorbim.


Referitor la pileusul dacic, mai trebuie sa spunem ca imaginea sa fost utilizata si in cazul unor emisiuni monetare, mai ales in Mexic intre sfarsitul secolului 19 si mijlocul secolului 20.

De asemenea, imaginea caciulii dacilor poate fi regasita, ca simbol, si pe unele monede franceze din perioada contemporana.

miercuri, 18 decembrie 2013

Secretele întunecate ale dacilor


Pentru lumea antica, Dacia razboinicilor temuti din Carpati si ai lui Zamolxis a fost, pana la cucerirea ei de catre Traian, o tara aspra, aproape de nepatruns, incojurata de mister.

 Nimeni nu stia bine cine erau oamenii care locuiau in acea cununa de munti. Le ziceau daci sau geti. iar grecii, care-i socoteau traci”cei mai viteji si mai drepti dintre traci”-spuneau ca Ares (la inceput a fost zeul viscolului)sau Marte, intre ei se nascuse. 
Stiau insa ca aceasta idee putea fi numai o legenda; pentru ca alt zeu, mai mare si mai puternic stapinea destinul acelui popor.

 Dacii credeau in ZAMOLXE. Si Platon zice ca Zamolxe ii facea pe acei daci nemuritori. Oamenii aceia-dacii sau getii nemuritori-si tara lor, erau ermetici pentru antici. Grecii se apropiasera de ei numai pe tarmurile Marii Pontice, fara sa se aventureze mult in interior. Romanii ii cunosteau doar pe razboinicii daci. Dunarea le inspira teama. Era un limes hyperboreu, de unde incepeau pamanturile care dormitau sub lenesele stele ale polului getic-Getici sidera pigra poli-Martial( 40-104 en) evoca in versurile sale imagini care fac aluzie la misterul si primejdiile acestei tari, unde, in acel momenti mparatul Domitian cunostea nenorocul armelor. Tara de iernatice urse, cu salbatica Peuce si Istrul frematind de tropotele cailor: “Hiberna quamvis Arctos et rudis Peuce Et ungularum pulsibus calens Hister ” Obsesia razboinicului get si a fluviului temut, pe care el il trecea calare pe apa inghetata, era in mintea tuturor si aparea in scrierile poetilor si in carti care vorbeau de acea lume barbara, vrajmasa romanului.

 Lucan, un alt hispanic vorbise si el de “barbara Cone, unde Istrul, printr-o mie de guri, isi pierde in mare, sarmaticele unde si inunda insula Peuce”, despre neamurile salbatice ce populau tarmul pontic, si amintise faima arcului getic, teribilul arc getic, de toti cunoscut. Intr-un loc, in Pharsala sa, numele dacului, iberului si getului se intalnesc in acelasi vers”Hinc Dacus premet inde Getes ocurrat Hiberis”. 
Versul acesta a fost interpretat de Isidor din Sevilia ca un vatiniciu: Spania avea sa fie invadata de geti. Vatiniciu implinit dupa cum vom vedea. N-a fost vre-o indoiala. Lumea intreaga a fost invadata de geti. Nu numai Spania. Lumea intreaga avea sa fie inca o data intemeiata de ei. Nu s-a scris inca adevarata istorie a getilor, istoria mitului getic, mult mai mare si mai semnificativa decat cea faptelor concrete, pe care le numim istorice. Faptul concret se consuma, nu serveste decat pentru o povestire.

 Mitul e permanent si chiar daca i-a forme nebanuite si obisnuieste sa se ascunda adevarul e prezent si se proiecteaza asupra viitorului. Ideea getica e unul din miturile cele mai obsedante si mai puternice din imaginatia anticilor.
 Pentru romanii din primul secol al erei noastre, care asteptau sfirsitul iminent al lumii, parea un lucru aproape sigur ca de la Dunarea cu salbatica Peuce avea sa se dezlantuie cataclismul. Tot un hispanic, si cel mai citit, Seneca, intr-o pagina grandioasa descrie infricosatorul spectacol al “zilei fatale” cand Dunarea dezlantuita isi va inalta apele pana la cer si, intr-un singur virtej prapastios, “va cuprinde o imensa intindere de pamanturi si cetati”.

 O profetie, intre altele a lui Seneca. Avea sa se implineasca nu prin apele Dunarii, ci prin violenta gotilor, care -lucru straniu-cu numele getilor cu istoria acestora preschimbata in propria lor istorie si cu zeul Zamolxe-nu cu zeul Walhalei-aveau sa rastoarne toata lumea antica si sa ajunga in virtej pana in Spania. Vaticiniullui Lucan, de care Isidor din Sevilia, nu sa indoit niciodata!Cum sa te indoiesti de realitate, cand ea singura isi ia sarcina sa releveze mitul, al carei secret l-a cautat fara odihna in Istoriile si Etimologiile sale acest Isidor. 

 Secretul tarii getilor era, inca de pe vremea lui Seneca, impenetrabil. Filozoful nu stia sa vorbeasca cu oarecare cunostinta decat despre marele fluviu care incingea tara si despre cetatile elenice presarate pe tarmul pontic. Despre rest, nimic mai mult decat faima temutei sageti getice si acea a ucigatoarelor plante ale Dunarii, din care se distilau sucuri pentru magia infioratoare a Medeei. Era insa convins insa ca acea tara era bogata in pietre pretioase; cea ce insemna alta magie. Pietrele pretioase includeau puteri si mistere. Atat se putea afla de la Seneca; si nimeni nu stia mai mult. Dunarea isi pastra bine secretele. Oameni se ascundeau in munti-Daci, montibus in haerent–. Padurile erau intunecoase. Acopereau acea tara plina de primejdii. Padurea dacica. Infricosatoarea padure dacica. Era adapostul acelor oameni si era originea adinca a mitului getic, invocat si azi in formula magica, foaie verde, din cintecul popular. 

Romanii cunosteau acea padure de departe, cand se vedeau nevoiti sa o ocoleasca; sau mai de aproape cand, in intunecimea ei, pierea vreo legiune sau un general faimos. Atunci umbra padurii dacice ajungea pana la Roma, si de ea vorbeau poeti si cronicari, care notau dezastrele petrecute acolo. In anul 74 ien, Caius Scribonius Curio, care ii invinsese pe dardani in Tracia, voia sa-i supuna si pe daci si ajunsese pana la Dunare. Dar inspaimantat de padurile pe care le vedea s-a oprit. S-a intors din drum fara sa faca razboi:Curio Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit-(Curio s-a intors din Dacia, inspaimantat de intunecimile [padurilor] sale) spune Florus. In alta imprejurare, Roma s-a emotionat de moartea lui Cornelius Fuscus, care se inmormintase cu toata legiunea lui in padurea blestemata. Martial scria epitaful prietenului sau: “Aici zace Fuscus. Lespedea nu se mai teme de amenintari dusmanoase. Umbra victorioasa a generalului stapineste victorioasa padurea supusa” Retorica poetului era mai mult decat tragica. Generalul pierise fara victorie. Fara urma. Infricosatoarea padure nu se clintise. Ramanea mereu muta, intunecata, plina de secretele ei. 

Pentru mintea anticilor era in toate acestea nu numai un mit care inspira teama, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor si venea in apararea lui, ascunzand realitatea. Padurea era fondul obscur unde se urzea secretul. Dar acel popor, care-si adora zeul pe culmi solitare, avea o stiinta a secretului, inviolabila in asa masura incat nici azi istoricii nu pot face o distinctie limpede intre mitul si istoria sa. Acel zeu, desi luminos ramanea ascuns. Nu i se cunosc altarele si nici chipul. Potrivit unor reguli magice, se figura nu persoana divina, ci principiul contrar si invins, balaurul cu cap de lup, care slujea si apara, desi uneori se revolta si se lupta cu Zamolxe in nori. Dacii facusera din el stindard si-l adorau, dar trageau in el cu sagetile in nori cand izbucnea furtuna. Acest balaur a fost adoptat ca insigna si de unitati ale armatei romane si a fost adorat si in Italia. Poate nu e lipsita de interes mentionarea ca Wulfila, apostolul gotilor, capadocian de origine, deci trac, primit ein Dacia, unde evangheliza, acest nume got, care inseamna lup. 

Un asemenea nume putea avea un inteles tainic printre oamenii din acea tara. Zeul acestui popor isi ascundea persoana in tot ce era legat de cultul si numele sau. Ii ziceau Zamolxes, sau Zalmoxis, iar mai tarziu, cine ar crede? Intr-o inscriptie Jupiter Optimus Maximus Paternus Aepilofius. Ultimul calificativ il tradeaza:’Zeul din stinca” Siret zeu. Iesise din Dacia, se substituise altuia si era adorat intre straini. Acest mod de a se ascunde in nume, de a desena lucrurile printr-o apelatie dubla sau multipla (chiar daca uneori cuvintele sunt grecesti sau romane, pentru ca numele adevarate ramaneau necunoscute) este alta forma a ermetismului dacic: Zamolxis-Gebeleizis; Danubius-Ister; Carpathus-Caucasus; Decebalus-Diurppaneus; Daci-Dai-Getae. S-ar putea intemeia multe speculatii, nu neaparat etimologice, asupra ambiguitatii dacice. Asemenea incercari ar duce la recunosterea tendintei tipice a dacului de a ascunde propria-i personalitate si pe aceea a lucrurilor tarii sale si de a exercita asupra strainului magia de straveche folosunta a numelui care disimuleaza.

 Pe aceiasi cale ajungem si la mit. Tot ce apartine acelei tari si cunoastem prin izvoare antice trebuie supus unei critici foarte severe, pentru a putea separa cele doua planuri ale lumii daco-getice, insuficient observate chiar si de istoricii cei mai scrupulosi:planul real, al cunoasterii directe, pe care au avut-o mai limpede romanii prin razboaie si care se complecteaza prin descoperiri arheologice. Dacii si Danubiul sunt numele exacte in acest plan. Apoi celalalt planul mitului propagat de greci si adoptat si de romani, care l-au confundat de multe ori cu planul real. E lumea getilor, cu Istrul sacru si Caucazul, cu salbatica Peuce, delta cu o mie de guri si lenesele stele ale polului getic. 

 De la mit nu mai e decat un pas pana la utopie. Iar aceasta e marea creatie a geniului dacilor, utopia getica de ei inspirata. Radacinile acestei utopii le gasim la Homer, acolo unde poetul vorbeste despre traci si amazoane; origini mai precise aflam la Herodot care cunoscandu-i pe geti si culegind despre ei ce spuneau greii de la Pont, i-a zugravit in culori puternice stirnind imaginatia, scriind cuvintele care, fie si ele singure puteau constitui temeiul unei utopii; “cei mai viteji dintre traci”. Tracia era marea rezerva de mituri: Orfeu, Dionysos si intre geti Zamolxe. Mituri personificate. 

Deci cei mai buni dintre traci getii de la Istrul sacru au ajuns si ei poporul mit, dind nastere in imaginatia greaca unui mit paralel:amazoanele, femeile getilor. Amazoanele si getii sunt mituri si, in acelasi timp, utopii. Foarte asemanatoare intre ele. Intr-un straniu contrast, evocau amindoua aceiasi idee nostalgica a omului antic; O lume de vitejie salbatica, de curatire si dreptate. Asemenea lumi trebuie sa existe, dar sunt secrete. se ascund in stinci inalte de munti necunoscuti:In Marpersia Caucazului, amazoanele; si in Carpatii altui Caucaz, getii. Se pare ca acestia erau mai drepti decat amazoanele. erau aspri si inocenti “bunul salbatic’ al anticilor. Horatiu “Rigidi Getae”, Martial “dacus puer”.

 Si erau nemuritori. Herodot a spus-o. Si Platon. Si altii. Acestia erau dacii, cu tara lor, in momentul cand Traian se hotara sa cucereasca acea tara. Putin mai inainte, imperiul suferise in Dacia o umilinta grava. De victoria lui Domitian s-a ris cu amaraciune la Roma:fusese platata cu un tratat de pace care obliga pe romani sa respecte Dacia si contribui ela inarmarea ei cu masini de razboi, cu tehnicieni si cu bani. 

Istoricii moderni, intre ei Iorga, a incercat reabilitarea imparatului, explicand ca suma anuala platata de imperiu nu era tribut si ca, coroana pe care imparatul o asezase pe fruntea lui Diegis, fratele lui Decebal, si reprezentantul lui in acea imprejurare, nu incorona decat un rege clientelar. Asa trebuie sa fi fost fara indoiala.
 Dar toate dovezile arata ca Decebal nu asa gindea. Siretul rege, care nu se lasase vazut decat in persoana fratelui sau, continua sa fie foarte primejdios in padurile lui. Se inarma, primea dezertorii si fugarii romani, coaliza alti barbari si, dupa izvoare antice credibile, se punea in legatura chiar cu partii de la Eufrat, acei parti despre care Lucan spunea ca luptau cu “arcuri getice”. Cand i sa parut potrivit, a atacat Drobeta, municipiul roman de la Dunare, a darimat cetatea si i-a gonit pe legionari. Violase tratatul.

 A fost poate motivul pentru care Senatul a hotarit declararea razboiului. Anul 101. Sosise momentul lui Traian. Imprejurarile sunt cunoscute, desi faptele adevarate raman necunoscute. Izvorul literar principal Dio Cassius nu e contemporan; iar autorul, viciat de retorica, nu inspira suficienta incredere. S-a crezut, mult mai mult, in veridicitatea altei surse. 
Monumentala si mai directa; reliefurile de pe Columna traiana, considerate de un realism miraculos. Azi se crede mai putin in valoarea narativa a monumentului. Istorici ca R. Paribeni sau N. Iorga au renuntat sa mai recurga la acele imagini ca la o cheie a realitatii. Reliefurile sunt, fara, indoiala, foarte realiste. 

Dar nu e un realism de fapte autentice, ci de imaginatie realista. Povestirea ramane simbolica. Intervin in ea elemente foarte exacte:insigne, vesminte, arme, cite un aspect tipic de arhitectura sau detalii aluzive la peisajul si la viata locala. E inutil sa se caute alta realitate topografica ori cronologica, sau macar o reprezentare completa a evenimentelor. Sculptorii coloanei isi cunosteau bine arta. Nu lucrau pentru arheologi ci pentru ochii romanilor. Iar realismul roman asa era, paradoxal :elimina sau prescurta realitatea, pentru a o evoca mai bine. Uniica relatare autentica a acelor razboaie, COMENTARIUL lui Traian s-a pierdut. 

Nu cunostem din el decat cinci cuvinte, pastrate de un gramatic:”inde Berzoviam deinde Aixi processimus” (apoi am plecat la Berzovia si de aici la Aixi) Fragment din intinerarul imparatului. Cele doua localitati s-au identificat, desi urmele lor nu mai exista, afara de numele Berzoviei in acela al unui riu de azi. Era un drum care se indrepta catre inima Daciei, catre capitala insasi, Sarmizegetusa. Necrutatoare precizie. Imparatul nu patrundea in padurea dacica citindu-l pe Herodot. Prin Comentariul sau s-ar fi risipit secretul acestei tari. Dar e o fatalitate. Secretul a supravietuit. S-a risipit comentariul imparatului. Dacia, care se aparase prin padurile ei. Prin impulsul salbatic al oamenilor si prin mitul sau, nu putea fi cucerita decat prin mijloacele drastice ale tehnicii militare si prin ingineri. 

Militarul si inginerul sunt dusmanii mitului, tot atat sau chiar mai mult decat istoricul, desi si unii si altii, fara sa-si dea seama, pot cadea prada inamicului invizibil. Mitul arde. Vom vedea ce s-a petrecut. Trebuie sa fim atenti nu numai la faptul material, ci si la umbra care-l intovaraseste in celalalt plan. Traian patrundea in Dacia cu tot realismul sau iberic dar –el insusi cum sa se apere?-nu se putea desprinde de ideile care traiau in spiritul alor sai. Traian ducea acolo mitul Romei, mitul troian care a sustinut lumea antica si imperiul.

 Acei barbari erau dusmani ancestrali (traci sunt la Troia inamicii aheilor: Enea este un trac de la Dunare, un dardan; amazoanele, femeile getilor, lupta impotriva grecilor; regina lor Pentesilea, pierea de mina lui Ahile si multe consecinte grave decurg din aceasta fapta; iar greci, care niciodata n-au pierdut constiinta adversitati lor fata de acea lume barbara, asezau umbra lui Ahile si a celorlalti eroi in alba Leuce, insula sacra, acolo in tara getilor, in fata salbaticiei Peuce). Si mai era ceva. O idee care lucra activ in mintea contemporanilor, rezumind aproape toate miturile. Istoricii au semnalat”spiritul romantic”al vremii, manifestat indeosebi prin cultul frecvent dedicat figuri lui Alexandru cel Mare, eroul macedonian, personifica un mit, asemanator celui lui Ahile. Se stie cit de puternica a fost sugestia lui asupra Romei si cum unii imparati sau gandit sa stramute centrul imperiului in Orient, ezitind intre Troia lui Ahile si Alexandria macedoneanului.
 Nu e greu de recunoscut acest spirit in inteprinderile lui Traian. Imparatul nu a fost strain de mituri. Stia ca Alexandru ii cunoscuse pe geti si ca adusese jertfa Istrului sacru pe malul fluviului. In apropierea aceluiasi mal, Traian insusi avea sa fundeze o cetate a victoriei, Nicopolis ad Istrum, cu acest nume grec care evoca memoria macedoneanului. Istrul sacru(care trece acum la celalalt nume al sau, Danubiu), apare de la inceput pe columna traiana ca zeu al acelor locuri.
 Figura lui iese gigantica din ape pentru ai proteja pe romani si a sustine podul de vase pe care trec legionarii. E cea dintii umbra si favorabila din celalalt plan. Intovarasind faptul militar simbolismul columnei lasa sa se vada mai bine decat o realitate exacta, inutil cautata, aceasta alternanta aluziva la cealalta realitate, obscura, ascunsa in paduri. Padurea e prezenta pretutindeni, uneori indicata numai printr-un arbore(atat de realist infatisat incat se recunoaste specia) alteori compacta, legionarii deschizindu-si drum cu securea. Opera inginerului incepuse. Poduri traverseaza riuri. Ziduri se inalta. 

Inginerii studiaza terenul, masoara inaltimea muntilor, se lua masura misterului. Necunoscutul se retragea pas cu pas, cu acei oameni imbracati in cinepa barbara, cu parul ravasit si privirea amenintatoare.

Ciocnirea armelor nu se va produce inainte ca dacii sa fi istovit toate mijloacele sireteniei. Intr-o scena apare un sol barbar, al carui mod de exprimare, simbolic, ramane enigmatic. Dar imparatul nu se lasa amagit de ambasade. Razboiul incepe pe viata si pe moarte. Si lupta e grea. Romanii trebuie sa cucereasca acel pamant, palma cu palma, patrunzind prin vai inguste pentru a lua munte cu munte si a urca pana in culmi, unde dacii se agata cu inversunare de fortaretele lor. Sculptorii n-au trecut cu vederea nici o cruzime fie barbara fie romana. 

Capetele infipte in prajini, pe ziduri sunt elemente decorative ale acestui razboi. Intr-o scena calaretii romani intra intr-un sat parasit. Numai batrinii se apara cu bitele. Soldatii ard casele. Soldatii incendiaza la fiecare pas. Intr-un alt relief, femei ard prizonieri. Ingrozitoare ura, care umple padurea de oroare. Femei cad captive (sora regelui) si le vedem imbarcandu-se pe Dunare, duse de legionari. O batalie stranie se desfasoara in alta scena. Dacii apar cu balaurii lor, cu arcuri, cu sageti, cu lanci si spade. Se vad soldati romani cazuti si sunt semne ca razboinicii daci nu se aratau slabi. Dar balaurii n-au fost credinciosi. O furtuna izbucneste in mijlocul bataliei. Blestem! Dacii parasesc cimpul. Apare pe cer Jupiter Tonitrualis.

 Mereu umbra favorabila romanilor; dacul retragindu-se, agatindu-se de muntii sai. La sfirsit legionarii iau si ultimul refugiu, capitala Sarmizegetusa. Relieful indica unitati care s-au ilustrat in lupta. Se recunosc spaniolii: balestrierii din Baleare. N-au fost singurii hispanici care au luptat in acel razboi. Prima cadere a lui Decebal. Dureroasa nu insa fara speranta. Se incheie pacea. Anul 102. Traian se intoarce la Roma in triumf. Dacicus. In senatul roman apar trimisi regelui invins, pentre actul de inchinare cuvenit. Impresia e mare. Decebal e declarat “aliat al poporului roman “Formula cea mai blinda de supunere. Infringerea nu anulase prestigiul acelor daci. Dacii in fata Senatului din Roma si cuvintele lor reinviau tot mitul. S-au facut portrete ale razboinicilor daci si s-a perpetuat memoria lor. Utopia getica. 

Dar in padurile lui Decebal nu simtea aliatul poporului roman. Dusmanii desemnati de destin nu pot fi aliati. Asemenea aliante se rup. Regele n-a asteptat mult. A atacat. Si Traian a luat inca odata drumul catre Dunare. Anul 105. Acest al doilea razboi depaseste in proportii si adincime pe cel anterior. Actul dacilor era sinucigas. Nu Decebal ci maretia regelui dac se infrunta cu imparatul. Totul in acest razboi evoca planul profund. Mitul il mina pe invins ca si pe invingator. Traian recurge la tehnica si la imaginatie. Cel mai mare arhitect al imperiului, Apolodor construieste podul de la Drobeta. 

Tragedia se desfasoara singeroasa si obscura. O urmarim in reliefurile columnei pana la actul final, care intruneste poporul dac in jurul regelui sau, intr-o lupta fara nadejde si o sumbra comunicare a mortii. A doua cadere si ultima a Sarmizegetusei. Scenele sunt descrise cu putere si maretie. Sculptorii au stiut sa degajeze simbolul si i-au respectat pe invinsi. Apararea vitejeasca e vizibila. De pe ziduri cad ploaie sagetile getice. Ultimele. Actul suprem e aproape. Intr-un relief se infatiseaza un monument de agitatie intre daci. O figura nobila se ridica intre toate, poate Decebal, privind de pe ziduri, grava si nemiscata, catre dusman. Ermetismul ei si maiestatea sa indica sentinta. Vedem scena sinuciderii colective.

 Nobili si preoti beau impreuna otrava. Sculptorul s-a marginit la detalii care exprima cu sobrietate ce s-a petrecut. Moartea regeleui ii inspira o imagine spectaculoasa. Urmarit de calareti, regele se sinucide, strapungindu-se cu propria spada inainte de a fi atins de miinile dusmane. Il vedem indoindu-si genunchiul. Statura lui e gigantica. Murind, se reazama de un arbore, in padurea lui. Decebal regele dac. Imparatul triumfa fara sa invinga ceea ce ducea cu el acest rege. In ultima scena, apare poporul dac. Barbati, femei, copii neprimind supunerea se refugiaza in padure. Acea tara e acum Dacia Traiana. Ceea ce s-a petrecut acolo e unul din acele mistere care nu se explica niciodata de ajuns prin marturii concrete. 

Utopia getica reinvie. Acum tara se numeste Dacia Felix. Inscriptii marturisesc nostalgia fata de acea tara si de prestigiul numelui protector(un om se numeste Desideratus in Dacia; pe malul Adriaticii, la Zara o femeie se numeste Dacia, un roman se din Cartago se adresa intr-o inscriptie “geniului dacilor”; un soldat ii invoca pe zeii si zeitele dacilor si ale pamantului)Tezaurele lui Decebal, duse la Roma, aurul Carpatilor, turmele, griul, bogatiile visate ale Daciei, stirneau inca imaginatia. In Sarmizegetusa cea noua, fundata de imparat, un mozaic reprezenta intalnirea lui Traian ci Ahile, mitul Troiei in Carpati!Traian insusi contribuia la mit. 

In versurile lui Hadrian, il vedem in Antiohia, cerind lui Jupiter Cassius o victorie impotriva partilor la fel cu cea pea care o avusese impotriva getilor si oferind la altar cornul de zimbru impodobit cu aur pe care getii il lasasera in miinile lui:”lui Jupiter Cassius. Traian din stirpea lui Enea, stapinitorul oamenilor, catre stapinul nemuritorilor”. Mitul Troiei se contopea cu mitul getilor. Cornul de zimbru evoca memoria lui Decebal, marele invins. Invingatorii nu-l uitau. Iar cu Decebal reinviaza si Zamolxe. La mai mult de doua secole dupa cucerire, in “Cezarii’ imparatului Iulian, Traian isi justifica viat ain fata lui Jupiter:’I-am nimicit pe geti, cea mai razboinica dintre natii, nu numai prin puterea trupului lor dar si prin vitejia pe care le-o insufla Zamolxe cel venerat de ei, incredintati ca nu mor niciodata, ca isi stramuta doar lacasul, ei infrunta moartea mai bucurosi decat daca ar porni intr-o calatorie”romanii se insarcinau ei insisi cu apologia lui Zamolxe, devreme ce in Dacia numele imparatului, la inceput venerat, se stergea putin cite putin din amintire, pana cand se transforma intr-un simplu cuvint cu semnificatie comuna:troian, care poate insemna un noian de nisip sau zapada, adus de vint.

 Limba si gindirea romana s-au plecat legilor acestui pamant. Ca si in Galia sau Spania. Pastrau acesti daci, ideea trecutului lor, mitul si memoria eroilor lor? Iscriptiile nu pot spune mai mult, iar acei tarani daci n-au stiut sau n-au vrut sa scrie carti. Intalnim cu relativa frecventa numele de Decebal si pe cel de Diurpaneus, un Aureolus dac si intronat imparat, apoi un alt dac, Regalian din Durostorum, militar merituos proclamat de trupe imparat despre care se spunea ca descande direct din Decebal. Aceste lucruri spun ceva. Dar nu cunoastem istoria subterana, mai adinca, prin care ne-am explica alte fapte stranii. Cine erau acei”goti”ai lui Iordanes, care in cintecele lor pomeneau cu veneratie, ca de un stramos, pe inteleptul Dicineus, preot si sfetnic al regelui Boruista, regele “got”? Iordanes, el insusi got, nascut pe malurile Dunarii putuse sa culeaga direct aceste informatii. Aceste traditii dovedeau veneratie si pentru Zamolxe si pentru Diurpaneus!Cine puteau fi, pentru a reinvia mitul getic cu eroii sai si ai face pe goti sa se numeasca geti ei insisi? Inca inainte de retragerea lui Aurelian, provincia nu se mai bucura de o pace foarte sigura.

 Dacii liberi, acei daci pe care i-am vazut pe columna refugiindu-se in paduri, si care ramasesera in jumatatea tarii neocupata de romani, se intorceau adesea in incursiuni. Erau cunoscuti acum cu alte nume:Dacisci; Carpi; Carpodaci; Carpogeti! Au fost momente cand nelinistea a ajuns la paroxism. Inscriptii si texte de pe vremea Antoninilor vorbesc de o adevarat furie dacica: “furor daciscorum”. O moneda prezinta figura alegorica a unei femei cu un stindard in mina pe un fundal de munti. Dupa Aurelian, nelinistea se agraveaza. Aceiasi oameni, acum impreuna cu gotii sau fara ei trec Dunarea ducand nesiguranta si inauntrul frontierelor imperiului. Dar perioada de maxima gravitate este la sfirsitul secolului al-III-lea si inceputul celui de-al IV-lea, cand Roma, pierzindu-si autoritatea, imperiul este pe punctul de a se dezagrega prin proclamatii militare si prin ascensiunea anarhica a provinciilor.

 Rolul dacilor e primordial in acea mare criza care zguduie temeliile imperiului. Istoriciidau de obicei putina atentie sau nici una faptului ca, timp de patru decenii-de la venirea lui Maximian Hercules ca imparat asociat al lui Diocletian(286)pana la moartea lui Liciniu(324)-patru imparati, daci sau carpi de origine, se succed fara intrerupere la cirma imperiului si constituie o dinastie, cea dintii dinastie in Imperiul roman:Maximian Hercules, Maximian Galeriu, Maximian Daia si Liciniu, la care trebuie adaugati si Maxentiu, imparat uzurpator(fiul lui Maximian Hercules), precum si alti doi daci, ca cezari:Severus si Licinianus. Toti sunt de origine umila, ciobani sau tarani si-cu exceptia lui Maxentiu-dusmani neimpacati ai oligarhiei din Roma. 

Ajunsi la purpura prin vointa legiunilor, unii dintre ei neintelegind sa puna piciorul in Italia decat ca dusmani, acesti daci reprezinta in istoria Romei un fenomen absolut unic si revolutionar: sunt imparati antinomici ideii insesi a imperiului. In realitate, sunt cei dintii barbari care cucereau puterea, ducand la Roma si in Orient nu ideea de autoritate respectata pana atunci, ci germenul darimarii si vointa instaurarii unui alt imperiu. Intre acesti imparati, cel care prezinta personalitateacea mai puternica si tenace, Galeriu, pare sa fi avut toata constiinta vechiului dac, inamic ereditar al Romei. Se cunosc prin marturiile contemporane ale lui Lactantiu(comentate de H. Gregoire in Byzantion, dar trecute cu vederea de istoricii romini)motivele personale si impulsul ireductibil care-l impingeau pe acel dac la violenta impotriva imperiului cazut in miinile lui. Fiu din mama transdanubiana, adoratoare a divinitatii muntilor si dedicat el insusi acestui cult, care nu poatea fi atul decat cel al lui Zamolxe, Galeriu e tipul rebelului iesit din acei munti, unde viata ciobaneasca pastrase intotdeauna ideea libertatii barbare, inamica oricarui imperiu.

 Ajuns cezar si apoi imparat, fostul cioban, fidel credintelor lui stramosesti, originii lui sociale si instinctul poporului sau, isi intorcea legiunile impotriva Italiei, cu hotarirea-afirma Lactantiu-de a sterge pana si amintirea Romei, si a fost pe punctul-declara acelasi autor crestin-sa schimbe numele imperiului roman in cel de imperiu dacic. Lactantiu atribuia furia dacului (lucrul e caracteristic) faptului ca parintii si stramosii lui Galeriu fusesera supusi censului, pe care Traian il impuseseca pedeapsa dacilor incapatinati in rebeliune. Problema fatala a censului! Textul lui Lactantiu e ca un ecou tarziu al unor fapte pe care le cunoastem si din alte marturii, cum e faimoasa inscriptie a lui Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, guvernator al Moesiei, care intre anii 52 si 53 stramuta in moesia “o suta de mii transdanubieni, cu femeile cu copiii, principii sau regii lor, pentru a plati tribut. “Doua secole si jumatate mai tarziu, acesti transdanubieni erau stapinii imperiului. Iar Galeriu, ridicat duntre ei, nu uitase. 

Textul lui Lactantiu nu este poate o dovada, in intelesul concret al cuvintului; dar in acest caz e mai mult decat atat: este marturia unei constiinte tulburi in imperiu. Acest barbar era un dac. Pusese cent asupra cetatenilor din Roma, lucru nemaipomenit vreodata. E tocmai perioada cand, pe celalalt mal, gotii, care traiau acum printre daci, incepeau sa se obisnuiasca cu ideea ca erau geti si sa celebreze in cintecele lor pe Zamolxe, pe Deceneu si pe eroii daci. Ce contacte vor fi avut acesti dacisci, sau carpi, sau carpodaci sau carpogeti cu gotii?Si pana la ce punct a ajuns probabila lor simbioza, care se manifesta in actiuni comune, in certuri si rivalitati cunoscute prin unele marturii?E evident ca mitul getic rasare mai puternic decat oricand si ca din ceata adinca care se lasa atunci asupra acestor pamanturi, inca o data forma lui razboinica izbucneste afara de hotarele getice. Cu gotii acum”geti” si poate si cu getii acum”goti”va ajunge la Byzant, la Roma, va trece in noua Galie fundata de goti si aparea pe vremea lui Orosiu, in Pirinei, legat de destinul Spaniei. Orosiu, refugiat in Africa, anunta, in cuvinte care sunt ca un strigat, teribila venire apropiata”Getae illiqui et nunc Gothis” si izbucnea in invective impotriva acelor barbari care in vechime le lasasera pe femeile lor-amazoanele-sa pustiasca lumea cu o imensitate de cruzimi. . dar violenta a trecut.

Si cand gotii se stabilisera si intemeiasera Noua Spanie, Isidor din Sevilia, el insusi de singe got, descoperea vatiniciul lui Lucan, si si facea istoria si genealogia gotilor urcand pana la geti si daci. E important de remarcat ca Isidor nu l-a cunoscut pe Iordanes. Teoria sa getica este o doctrina hispanica, derivata din Lucan, din Orosiu si din eruditia imensa a autorului. Elogiul Spaniei, unde Isidor descrie fericirea tarii in care inflorea belsugul glorioasei fecunditati a poporului getic, era inca o forma a utopiei getice. Intalnim ecoul ei in toata literatura, in cronici oficiale, in prologuri adresate regilor Spaniei, unde li se spun acestora ca se trag din regii daci si ca si-au luat numai numele de la tara unde traiesc, fiidca era mai cunoscut. Versurile lui Horatiu, Vergiliu si Lucan, citate de Isidor pentru a explica virtutile getilor se repeta de la un autor la altul si servesc drept doctrina celei dintii nobilimi spaniole:”Mortem contemnut laudato vulnere Getae” (getii dispretuiesc moartea, cauta cu bucurie ranile). Doctrina lui Zamolxe. 

Nimeni nu cunostea acest nume in Spania. Poate nici sfintul Isidor. Dar doctrina inspira. Si oamenii care cautau moartea erioca si se bucurau de rani au fost multi si au devenit casta. Cand Iordanes a fost cunoscut in Spania, (sec XIII )dacii au intrat definitv in istoria si genealogia poporului spaniol prin Historia Gothica avenerabilului arhiepiscop don Rodrigo Jimenez de Rada si prin a sa “Cronica general” a lui Alfonso el Sabio. Gotii erau acum departe.

Traia dupa ei numai amintirea. Dar ramasese ideea, si o nostalgie eroica ce impingea poporul la razboiul sacru, la Reconquista. In vremea aceea, Cronica regelui intelept trebuie sa fi fost ca o biblie a razboinicilor si cavalerilor. Multe frunti nobile se vor fi plecat asupr aintinselor pagini care vorbeau de stramosi din indepartata Dacia sau Gothia, despre Dunare si despre acel enigmatic Zamolxen, de care”povestesc istoriile ca a fost minunat de intelept in filozofie” despre marele rege Boruista, “care a luat pamanturile germanilor”, despre invatatul Dicineo, sfetnic a lui Boruista si aproape sfint. Pe acesta mai ales il admira regele don Alfonso, si explicandu-i meritele, se straduia el insusi sa le imite. Iar Deceneu”. a schimbat obiceiurile nu indeajuns de bune pe care le aveau pe atunci gotii; si acest Dicineo i-a invatat pe goti, aproape toata filozifia si fizica si teoria si practica si logica si rinduiala celor 12 semne si cursul planetelor si cresterea si descresterea lunii si mersul soarelui si astrologia si astronomia si stiintele naturale. Si dupa aceea Dicineo i-a ales pe cei mai nobili si mai priceputi facand din ei preoti si episcopi si apus pe unii dintre ei sa invete teologia si i-a numit pileatos dupa numele de pileus cum se zice in latineste la palaria de cavaler; iar dupa spusele invatatilor, numele li s-a tras de la mitrele cu care isi acopereau capul intocmai ca si cavalerii cu palariile lor”. Stim bine cine erau acei pileatus la daci. 

Oamenii din popor se numeau capillati. Aveau parul blond si il purtau descoperit, asa cum ii descria Isidor pe goti; “flavent capitibus intectis Getae”. Iar bunul rege Alfonso continua explicand si istoria amazoanelor, femeile gotilor. N-au fost asa de rele cum s-a spus. Au parasit vechiul lor lacas din Amazonia si traiesc inca (pe vremea lui don Alfonso) in noua lor asezare, pe tarmul Pontului intre geti in orasul lor Tamer( Tomis-Constanta)”. si se ocupa de mestesugul cavaleresc, astfel sunt tot asa de nobile si acum in minuirea armelor ca si pe atunci :iar din pricina lor e numita acea tara Feminia”. Nu mai lipsea nimic utopiei. Erau acum doua nume pentru a o evoca: Dacia ubi et Gothia, Dupa Orosius si Feminia, dupa Iordanes. A fost un mare vis in numele acestea care se confundau cu mitul si istoria umplind lumea de nostalgie. Alfonso el Sabio si oamenii din vremea lui au trait acel vis si s-au inspirat din el. Si este aproape un miracol sa il cunoastem in aceasta forma din cronici venerabile, scrise de arhiepiscopi si regi ai Spaniei, necitite pana azi de romini. Un singur nume nu se intalneste in Cronica regelui Alfonso unde e vorba de Dacia si de istoria ei: cel al lui Traian. Decebal, da se gaseste sub cealalta denumire a lui, Diurpaneus. Se povesteste razboiul lui si despre victoriile asupra lui Domitian, si nu e uitata nici nenorocirea lui Fuscus. Traian isi are capitolul sau in istoria Romei. 

Iar acolo intalnim aceste putine cuvinte care par sa reflecte un text cunoscut din Dio Cassius; “pe cei din Dacia si din Scitia, i-a cucerit prin batalie si a gonit din Dacia pe regele Decibalo si a facut tara provincie a Romei”. Atat. Nu mai mult. Era intiia data cand se facea o asemenea mentiune intr-o cronica spaniola, intiia data si elogiul lui Traian. Nici un cronicar anterior, de la Orosius incepind nu daduse cea mai mica informatie despre faptul ca imparatul cucerise Dacia. Neverosimila scapare din vedere, care nu e lipsa de interes, ci umbra a istoriei. Mitul il ajungea pe imparat pana in propria lui patrie. Traian era imperiul. Dusese acvilele Romei la Dunare si triumfase in acea tara. Dar miturile sunt indestructibile si vindicative. Iar imperiul se darimase prin loviturile oamenilor de la Dunare. Sfintul Isidor celebrase faptul:”Roma insasi, invingatoare a tuturor popoarelor, a trebuit sa slujeasca supusa–famula-si sa primeasca jugul triumfului getic. Acum acei oameni se numeau goti. Utopia getica se transformase in utopie gotica. Forta miturilor e in a se ascunde si a se transfigura pentru a nu pieri, pentru a supravietui. 

Mitul getic a supravietuit cu numele sau nou. Pe scutul regilor catolici apar simbolurile regilor daci: JUGUL si SAGETILE; si cu ele, simbolul major, care proclama triumful mitului: Nodul Gordian retezat. Erau scoase din autori hispanici: Lucan, Orosius, Seneca, sfintul Isidor si, prin ei, de alti autori antici. Jugul: bogatia dacilor, cu multimea de vite, pe malurile Dunarii(sf. Paulin din Nola si sf. Isidor). Sagetile: sageti getice (Lucan, Ovidiu si aproape pe toti anticii). Nodul gordian: mitul lui Alexandru (imperiul) retezat de, <>(sf. Isidor). Era clar si elocvent. In stema acelor regi noi, care pregateau viitorul Spaniei, simbolul celebra nasterea lumii moderne pe ruinile celei antice. Il imaginase cel mai mare umanist spaniol: Antonio de Nebrija. Numele acestui umanist va trebui sa il scriem in Panteonul patriei noastre.

 Eliszar – secretelefemeilor.ro