O teorie HALUCINANTA: Calugarii romani de la Muntele Athos despre daci si romani

In perioada de glorie a comunismului nationalist din Romania, protocronismul, acel curent pseudo-academic incurajat odinioara in mod oficial, le spunea romanilor ca stramosii lor au fost o rasa aparte si ca pe teritoriul Romaniei de azi s-au produs cele mai mari salturi calitative din istoria omenirii, ca aici a fost descoperit focul, a fost inventata roata si domesticit calul. La muntele Athos am aflat insa ca protocronismul actual nu mai rabda nici macar ca in detalii romanii sa fi invatat ceva de la altcineva. 

La Athos, dintr-o discutie cu invatati calugari si pelerini, am aflat ca nu limba romana vine din latina, ci ca, dimpotriva si exact invers, latina ar fi o varianta corcita de romana. Rationamentul, asa cum mi l-a rezumat unul din cei mai distinsi calugari din Sfantul Munte, in aplauzele pelerinilor, e urmatorul: Roma, asa cum ne spune propria ei traditie, a fost fondata de troieni; troienii erau niste traci, deci un fel de daci; fondatorii Romei nu erau asadar decit o mana de daci care si-au dus limba cu ei in Italia, asa incat atunci cand Traian s-a intors sa cucereasca Dacia, el si latinii lui corciti au descoperit ca dacii vorbeau aceeasi limba ca ei, numai ca mult mai curata.

De-aia cele doua popoare au fuzionat asa usor, insa limba vorbita de unii si altii era cam aceeasi. Asa incat, nu romana vine din latina, ci, invers, dacii i-au invatat latina pe legionarii lui Traian. Revenit in Romania dupa ametitoarea initiere, am aflat ca exista un intreg curent subteran de compatrioti care adera la aceste fantasmagorii oculte. 

Edituri, precum Orfeu in Bucuresti, sau Obiectiv in Craiova, publica sau re-publica pe banda rulanta carti cu titluri precum Dacia – Tara Zeilor, Sistemul Sumerian al Limbii Romane, sau Ramania (de la Ramayana indiana) – Paradisul Regasit…

Aceasta din urma poarta de altfel pe coperta mentiunea ca “Dacii zburau cu nave spatiale”!… Dincolo de asemenea cazuri evident clinice, ramane chestiunea identitatii si a incontestabilului sentiment de inferioritate al romanilor. La nivel individual, a cauta sa te convingi ca stramosii tai s-au aflat la originea civilizatiei planetare si ca un soi de conspiratie mondiala cauta sa ascunda acest lucru ar fi de ajuns pentru o internare. 

Pentru pelerinii romani de la muntele Athos insa, aceasta betie cu amagiri oculte aduce un soi de mangaiere. Sintem ultimii si cei mai umili, insa, cum o spun Evangheliile, cei din urma vor fi cei dintai… sau au fost deja… ma rog, hai sa nu ne lasam incurcati in cuvinte cum ar vrea iudeo-masonii, care pe langa ca nu iubesc dacii, mai sint probabil si atei, se arata intr-un reportaj realizat de Dan Alexe pentru europalibera.

Povestea celor şapte neamuri ale dacilor – una din tainele moştenite de limba română

by Cristian C

 Cândva, de mult, la începutul primului mileniu înainte de Hristos, pe teritoriul României şi dincolo de acesta, locuiau şapte neamuri de obârşie pelasgă. Limba vorbită de aceştia păstra încă un important fond comun cu cea pelasgă.Ceea ce o delimita însă de limba pelasgă era un concept unitar al limbii cu particularităţi regionale. Particularitatea regională ce făcea deosebirea între vorbirea unui neam şi celălalt consta în folosirea predominant caracteristică a unei vocale. Erau şapte neamuri, precum cele şapte vocale ale limbii române.

Cel dintâi între neamuri era al dacilor. Vocala ce le era caracteristică era a. Ei erau daci, adică „de aici” cu alte cuvinte din această excepţie „de aici”, în vorbirea curentă prin simplificare, s-a ajuns la “d‘aci”, respectiv daci. Teritoriul pe care trăiau era sudul Transilvaniei, de la Carpaţii de curbură până la Munţii Apuseni, partea sudică şi limita cu zona Banatului, iar spre sud erau limitaţi de Munţii Bucegi, Munţii Făgăraş, Munţii Cibin, Munţii Orăştiei până către Munţii Banatului. Zona aceasta fiind vatra Daciei, celelalte neamuri erau aşezate de jur împrejurul acestuia.

Cel de-al doilea neam este cel al decilor. Vocala ce le era caracteristică era e. În limbajul popular, acest nume “deci” provenea asemenea celui al dacilor din “de aici”, respectiv “de aci” ajungându-se la „deci” Iar prin transformare lingvistică g a luat locul lui d şi s-a ajuns la “geţi”. 
Este cunoscut faptul că în nordul judeţului Mehedinţi există acest fenomen lingvistic de vorbire cu g ca înlocuitor al unor consoane. Teritoriul pe care trăiau este cel cunoscut ca Geţia, adică Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi sudul Moldovei, iar la sud, pe ambele maluri ale Dunării.

Al treilea neam este cel al „dicilor”. Vocala ce le era caracteristică era i. Acest nume provine tot din „de aici”, respectiv “de aci” mai apoi „di aci”, iar prin transformarea lui a se ajunge la „dici”. Teritoriul pe care trăiau este cel al Moldovei, cu precizarea că se întindea până dincolo de Nistru la est şi nord. Vorbirea celor din Moldova de azi este notorie prin i.

Următorul neam dacic este cel al „docilor”. Vocala caracteristică este o. Provenienţa este aceeaşi, adică din “de aici” din care, eludându-l pe a şi rotindu-l pe e în o, apare „doici” respectiv „doci”. Teritoriul pe care trăiau este Banatul, cu menţiunea că se întindea mult la vest şi sud şi parţial Oltenia. Cel de-al cincilea neam dacic este cel al „ducilor”. Vocala lor caracteristică este u, adică vocala atribuită lui Dumnezeu.

 Acest neam era cel mai puţin numeros, limba ce o vorbeau era dulce, puţin cântată precum vorbesc cei de pe Târnave. Teritoriul pe care trăiau era o zonă pe axa Rupea, Agnita, Mediaş, Blaj, având cam 50 de km lăţime, iar spre nord, zona Tg. Mureş şi Reghin. 

Acest neam era precum leviţii la vechii evrei, adică dintre ei se alegeau preoţii. Următorul neam dacic este cel al „dăcilor”. Vocala caracteristică este ă. Mecanismul de formare al numelui este asemănător precedentelor. 

Teritoriul pe care trăiau este partea de nord a Munţilor Apuseni, Bihorul, Zalăul, zona Clujului şi Maramureşul. Şi astăzi cei de pe aceste meleaguri vorbesc cu „tăţi” în loc de toţi ş.a.m.d.

Al şaptelea neam este cel al „dâcilor”. Vocala caracteristică este â. Teritoriul pe care trăiau este cel al zonei Harghita-Covasna. Despre aceştia se ştiu mai puţine. Dintre ei se alegeau slujitorii în templele dacice, ce însoţeau preoţii, asemenea cântăreţilor bisericeşti de azi.

 Ceangăii se pare că sunt urmaşii acestui neam, ei suferind însă o puternică influenţă forţată din partea secuilor şi ungurilor, odată cu venirea acestora din urmă peste ei. Este interesant de remarcat neamul docilor sau „doicilor”. 

Sub presiunea altor popoare în drumul acestora spre sud, o parte a neamului docilor a migrat din locul de obârşie spre centrul şi vestul Europei, respectiv Germania de azi, Austria şi Elveţia. 

Numele l-au păstrat sub forma de „doici” însă scris astăzi altfel, respectiv „deutch”, dar pronunţat doici, iar ţării i-au spus Deutchland. La fel de interesant de remarcat este numele olandezilor. Aceştia spun că sunt „dutch”. Adică sunt din neamul „ducilor”. Cum se poate aceasta?

La trecerea neamurilor dacice la mono-teismul Zamolxian, o parte din neamul preoţilor s-a răzvrătit, aceştia fiind cei ce locuiau în partea de nord a teritoriului acestui neam. Ca urmare a acestei răzvrătiri, s-a pus legământ de blestem peste ei întru alungarea lor.

 Astfel au fost nevoiţi să-şi părăsească locul de obârşie şi s-au stabilit în vestul Europei, la vărsarea Rinului în Marea Nordului. Locurile din care au plecat mai păstrează şi azi amprenta celor întâmplate atunci, în sensul că beneficul zonei locuite de aceştia este mai scăzut decât al celor dimprejur.

 Ca o paranteză, se cuvine amintită în acest context o întâmplare despre un alt blestem aruncat asupra unei colectivităţi. Este vorba despre blestemul aruncat în vremea regelui dac Oroles peste o parte din bărbaţii din oastea sa. În timpul unui război împotriva unor invadatori, ca urmare a laşităţii unei părţi din oştire, dacii au fost aproape de a fi înfrânţi şi numai intervenţia, dârzenia şi vitejia de care au dat dovadă femeile dace au făcut ca duşmanul să fie alungat.

 Urmarea a fost că regele a poruncit ca toţi acei trădători şi laşi împreună cu familiile lor să aibă domiciliu forţat în zone numite „sălişte”. S-a pus legământ de blestem ca, în acele zone, femeile să aibă ultimul cuvânt în familie, adică bărbatul să fie sub ascultarea femeii. Exemplu este Săliştea Sibiului. Când ies din acea zonă, bărbaţii se comportă absolut normal ca orice bărbat, însă de cum intră înapoi, se schimbă radical, devenind supuşii femeilor. 
Cu alte cuvinte legământul încă lucrează.

 În încheiere, o întrebare se naşte parcă de la sine „Unde, pe lumea asta, se mai întâlneşte o asemenea limbă frumoasă şi bogată în unitatea şi particularităţile ei, precum limba ce-o vorbim de veacuri, limba daco-romana pentru cei de ieri şi limba română pentru cei de azi?”

Burebista – „Cel dintâi și cel mai mare rege din Tracia”

După Dromihete, rege al geților, izvor de înțelepciune și moralitate absolută pentru istoria neamului românesc, Burebista a fost considerat de către contemporanii săi ca fiind „cel dintâi și cel mai mare rege din Tracia” (Acornion din Dionysopolis).

  Conform scrierilor lui Iordanes, Burebista și-ar fi început domnia în anul 82 î.e.n. Acesta va reuși să pună bazele unui stat centralizat, cu capitala la Argedava, unificând toate triburile geto-dace, care vor intra sub autoritatea regelui. Burebista avea la acel moment doi mari dușmani: Imperiul Roman și triburile celtice ale boilor, tauriscilor, eraviscilor și anarților, care au început să migreze din Boemia (Cehia de azi) spre răsărit, în teritoriul geto-dacilor. Simțindu-se amenințat de pericolul celto-roman (celții și romanii erau aliați la acea vreme), Burebista pornește în 60 î.e.n. o campanie militară fulgerătoare împotriva triburilor celtice de la Tisa și Dunărea Mijlocie (Ungaria și Slovacia de astăzi). Despre acest episod remarcabil, Strabo ne spune că: „pe boii de sub conducerea lui Critosiros și pe taurisci i-a șters de pe fața pământului”. Campaniile militare spre vest îi vor permite lui Burebista să lărgească hotarele Daciei până la Dunărea Mijlocie. Așezările geto-dace se vor întinde până pe malul stâng al Dunării Mijlocii și chiar în estul Austriei, la Mulendorf, lângă Eisenstadt. Astfel, statul lui Burebista avea graniță în vest cu uniunea triburilor germanice conduse de Ariovistus, lider al suevilor.

 Politicienii de la Roma vedeau o amenințare asupra Imperiului Roman a unei posibile alianțe între cei doi lideri sau spre fericirea lor, o ciocnire între germani si geto-daci. Dar lucrurile nu au stat așa. Ariovistus s-a îndreptat spre Gallia, unde vor fi nimiciți de către marele Cezar, iar Burebista și-a întors privirile spre litoralul pontic și Tracia. Pe la anul 55 î.e.n. Burebista se năpustește asupra cetăților pontice grecești, cucerind întâi Olbia de la gurile de vărsare ale Bugului (Ucraina de astăzi) și apoi Tyras (Cetatea Albă). Histria, Tomisul (Constanța), Callatis (Mangalia), Odessos (Varna), Mesembria (Nesebar, Bulgaria) și Apollonia (Sozopol, Bulgaria) vor suferi și ele aceeași soartă. Campaniile militare împotriva cetăților pontice duse de Burebista se vor încheia pe la 48 î.e.n. și vor avea un caracter anti-grecesc si anti-roman, ținând cont că întâi grecii și apoi romanii vor stăpâni peste populațiile trace de pe țărmul Mării Negre. Numai orașul Dionysopolis a fost cruțat de către Burebista, datorită prieteniei cu Acornion, care va stabili alianța dintre Burebista și Pompei. Acest lucru îl va transforma pe regele Burebista în cel mai mare dușman al Imperiului Roman, condus la acea vreme de către Cezar. La Roma, rivalul lui Cezar era Pompei, căruia Burebista îi va oferi sprijin în lupta acestuia cu Cezar care dorea să pornească o vastă campanie militară în Dacia lui Burebista.

 În doar câțiva ani (60-48 î.e.n.) Burebista va înfăptui un mare imperiu care se întindea către vest si nord-vest până în Europa Centrală (Dunărea Mijlocie și râul Morava), spre nord până în Carpații păduroși (Ucraina de azi), spre est se învecina cu tyrageții (Transnistria istorică, până la Bug), cuprindea Dobrogea în întregime iar la sud, statul lui Burebista se întindea până în Munții Balcanici (jumătatea nordică a Bulgariei). Strabo ne mărturisește că Burebista era de temut pentru romani deoarece „trecea Istrul (Dunărea) fără teamă și jefuia Tracia până în Macedonia și Illiria”. Efectivele militare care puteau fi mobilizate în caz de război, aflate sub comanda lui Burebista sunt estimate de Strabo undeva la 200.000 de oameni, cifră ușor exagerată. Burebista va fi ucis în același ani cu Cezar 44 î.e.n. în urma unui complot al aristocrației geto-dace. Imperiul său va fi împărțit în 4 iar apoi în 5 state. Centrul din Transilvania va fi condus de marele preot Deceneu.

 Pe plan social, statul lui Burebista va atinge un nivel ridicat de moralitate. Acest lucru a fost posibil numai cu ajutorul preotului Deceneu, principalul sfătuitor al lui Burebista, care îl va convinge pe rege să taie vița de vie ca geții să nu mai bea vin. Acest obicei a pătruns în viața geților datorită influenței grecești. De altfel, Strabo nu menționează locul unde geții au tăiat vița de vie. Acest loc poate fi în Dobrogea unde existau orașele pontice grecești și vinul era la modă de sute de ani sau în Moesia, unde existau influențe grecești. Este greu de înțeles cum un popor cumpătat și moral precum geții, despre care tot Strabo spune „a ajuns la geți obiceiul pitagoreic, adus lor de Zamolxis, de a nu se atinge de carnea animalelor” să se deprindă cu consumul din belșug al vinului obținut din vița de vie. Se cunoaște faptul că mai toți barbarii nordici consumau hidromel (o băutură fermentată, obținută din miere), iar geto-dacii erau cei mai mari producători de miere și produse din miere.