Translate

sâmbătă, 17 mai 2014

REGATUL DACIA

DACIA

 De la Nistru până la Tisa, de la Dunăre până sus la Dorohoi, de la Timişoara până la Marea Neagră, Să ştie toată lumea: Români vom fi mereu, Ţara vom iubi-o şi la bine şi la greu!




Stau câteodată şi mă uit la ţara mea, România şi nu pot să nu remarc frumuseţea locurilor şi a oamenilor din ea.
 Suntem un popor aparte, de sine stătător, care are ca vatră, unul dintre cele mai binecuvântate si protejate locuri ale planetei Pământ.
 Simt că este nevoie să vorbim puţin despre istoria ţării noastre, pentru a ne ridica moralul şi a ne aduce aminte ca totul este trecător, tot astfel vor fi si cei care acum încercă prin toate mijloacele să ne facă viaţa tot mai grea.
 Însă nu vom vorbi despre istoria aceea “fabricată”, pe care am invăţat-o în scoală, nici despre cea recentă si otravită de toţi parveniţii aflaţi la putere…….. vom vorbi despre istoria adevarată a neamului românesc, istorie pe care nu ne-o poate fura nimeni. Afirm cu tărie că ne pot fura orice în afară de
 "NOI SUNTEM" !!!

De-a lungul vremii istoricii au înterpretat istoria după bunul plac şi după cum o dictau interesele ţării din care proveneau. Tot astfel s-a întâmplat şi cu ţara noastră. Deoarece în prezent suntem o ţară mică si nesemnificativă în ochii marilor puteri, toate amănuntele istorice privitoare la începuturile civilizaţiei din ţara noastră şi nu numai, au fost trecute cu vederea sau chiar schimbate, deşi dovezile concludente şi categorice nu au lipsit.
 Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană. Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari naţiuni, printre care şi cu aspiraţii înalte la titlul de popor ales, cunoscătorii ştiu unde bat.

 În zona Olteniei sau înregistrat cele mai vechi locuinte în bordeie din lume (18,000 ani inainte de Cristos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vre-o dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Christos).

 Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii….etc. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume.
 La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului. 

Şi acum ţineţi-vă bine. Începând cu anul 1995, dupa studii îndelungate, însă intenţionat ţinute la subsol, o serie de savanţi americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populaţie neaşteptat de dezvoltată, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii ştiau să lupte călare şi cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos. 
Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârşită, toate convenţiile fiind încheiate verbal şi apoi păstrate cu sfinţenie. 
Lipsa de acasă era semnalată printr-un băţ lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

Dacii sunt singurul popor din antichitate pe care arheologia îi consemnează autohton, poporul care nu a părăsit ţara lui de naştere.


 Traco-dacii erau singura civilizaţie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa. În jurul anului 1400 Î.C, se construieşte în Tracia nord-Dunăreană, cea dintâi şcoală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare şi al celor 12 constelaţii). Confom mărturiilor rămase posterităţii ale lui Platon şi Socrate, însuşi Pitagora şi-a completat studiile la şcoala Zamolxiană, şi tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului. Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaţilor,(Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuţi ca Cimiry. Migraţi ulterior către Italia, Spania, Anglia şi Irlanda au fost cunoscuţi sub denumirea de celţi.




Zona Nord -Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru. Un teren bogat în aproape toate bogăţiile pământului, cu terenuri agricole (Grânarul Europei de mai târziu), păşuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorităţii dezastrelor naturale…..etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungaţi din vatra strămoşească şi nici deznaţionalizaţi. Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri. România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit şi respectat de toate popoarele lumii.


PELASGII
 http://youtu.be/rZTU4nWGvxg
 DACII
 http://youtu.be/WvJKPNDbuYM
 COMORILE TRACILOR
 http://youtu.be/jnY0knx2lb0
COMORILE DACILOR
 http://youtu.be/ZGUYdgAyIgQ
 LECTIE DE PATRIOTISM-DISCURSUL LUI DECEBAL;
 http://youtu.be/SrvdudY0_QQ

vineri, 2 mai 2014

Cavalerii TRACI: Heron și Mitra

Mergând, pe valea apei încărcate de strălucire, într-o dimineaţă însorită de aprilie, au apucat-o pe Bendis chinurile facerii şi a intrat în peştera ei de lângă stâncă, împreună cu una dintre preotesele lunii, aducând pe lume un băiat care purta în jurul frunţii un nimb solar şi o rozetă cu patru foi. Peştera devenise spaţiul sacru în mijlocul căreia se întreţinea focul la vatră, păstrând vie şi aprinsă săgeata şi muzica lui Orfeu, din cântecul căruia îngânau preotesele, seara sub constelaţia lirei, în jurul tăciunilor aprinşi, acolo între Danubiu şi plaiul muntos al Carpaţilor, unde se născuse şi cântăreţul trac.

Întâiul strigăt al copilului a chemat nimfele – mirese ce locuiau în grotele de pe vârful munţilor şi care se ocupau cu dansuri, cu cântece şi cu jocuri şi însoţeau eroii, răspândind binecuvântare şi fertilitate. 
Nimfele erau când fecioare tinere şi frumoase, când păsări albe plutind în înălţimi şi în adâncuri. S-au înfăţişat în jurul leagănului trei lebede albe, lunecând graţioase prin încăperea strâmtă. Orele şi clopotele zilei se dizolvau, pietrele şi priveliştea se evaporau, iar bucuria se cocea precum un fruct, care în cele din urmă va deveni luminos şi locuit de taine. 

 Prima preoteasă a lunii era moaşă şi, mergând la izvorul viu coborât în piatră din Împărăţia Înaltului, l-a scăldat pe prunc în apa strălucitoare ca soarele zilei, în energia telurică şi în Harul venit de la mari depărtări pe razele de lumină ce unduiau pretutindeni.
 Au coborât apoi trei ursitoare care urmau să aducă daruri noului născut după credinţa înaintaşilor şi după obiceiul locului. Au venit, bătând din aripi argintate, Cama – zeul iubirii, Danu – mama ploilor şi a pajiştilor bogate şi Surya – zeul soarelui. 
 Prezicerile lor umpleau cerul cu aripi şi auzeau prin aerul îmbălsămat de miresme un singur cuvânt uriaş, dincolo de Cer, un cuvânt precum soarele care desfăcea din chipul său bucăţi minuscule pe care le trimetea pe pământ şi le făcea să respire.

 Cavalerii aveau ştire de existenţa acestui cuvânt ce dăruia lumină şi viaţă. Cuvântul însemna nemurire. Au urcat deasupra peşterii, în văzul luminii argintate de razele solare, purtând pruncul în leagăn, pe braţe şi încredinţându-l Înălţimii. 
În peşteră, au întreţinut focul cu flacără înaltă, focul ce întreţine viaţa care dă chip şi visare către veşnicul orizont al luminii. 
Viaţa care ni se oferă cu adevărat împreună cu limpedea privelişte a cerului. Gebeleizis – tatăl, a scos de pe pieptul său un medalion din bronz, de zece centimetri în diametru şi de un centimetru şi jumătate grosime, având încrustat pe el o cruce cu piciorul frânt, asupra căreia se răsfrângeau razele astrului fierbinte, dăruindu-l primului său fiu.

 Provenea de la strămoaşa lui, zeiţa Thracia, care a prevăzut că se va naşte, într-o peşteră luminată de flăcările unui foc veşnic, un mare cavaler care va fi căpetenie nebiruită şi va veşnici, pe tărâmul morţilor ca întemeietor de credinţă, iar numele lui va fi Heron. 
Numele său picurase argint, într-o noapte cu stele, în visul lui Bendis. Lebedele au atins uşor cu aripile moi leagănul pruncului, oferindu-i viaţa luminoasă şi veşnicia, pe care o dăruiau tuturor cavalerilor şi s-au retras în abisurile luminii. 
Cama i-a dăruit iubirea, Danu i-a dat rodnicia şi fertilitatea iar Surya i-a dăruit întinderile munţilor, ale câmpiilor, râurile, izvoarele şi lumea, îmbrăţişate de raze.
 O întreagă împărăţie pe care să o stăpânească cu înţelepciune şi cu dragoste, dar şi interdicţia de a nu călca apa din adâncul prăpastiei din Valea Cerbului, de sub munte, pe care o stăpânea, de multe veacuri, Balaurul Roşu.

 I s-a dat triburile tracilor „neamul cel mai numeros după cel al Inzilor”, să le ofere viaţa şi să-i călăuzească către nemurire, însă toate doar pentru suflet. Sufletele dacilor vor deveni veşnice printr-o iniţiere pe drumul cunoaşterii vieţii spirituale, începută de Zamolxis şi Deceneu, printr-o legătură cu Tăriile Ceriului. Aşadar el trebuia să fie Cavalerul Credinţei care va conduce poporul pe drumul binelui., al armoniei. 
El va fi cel ce va prinde balaurul care dezbină neamurile, ucide fete şi îl va pironi încolăcit de trupul unui stejar, el va fi eroul civilizator care va purta veşnicia lumii sale către apartenenţa integrală la substanţa cosmică.

 Era prima dată când un prunc se glorifica chiar în primele ceasuri de la naştere. Fusese îndemnul lui Bendis – zeiţa magiciană care a ţipat în timp ce năştea, rostind: Voi dărui lumii un mare Cavaler al Luminii! Ce n-a mai ştiut Bendis era un nou miracol. 
După câteva ore de la naşterea lui Heron, ce tocmai fusese luat şi purtat la Altar, după obiceiul locului, să fie închinat tăriilor, dureri noi au înteţit-o peste pântec şi, fiind doar cu moaşa alături, care aştepta să elimine casa în care-l purtase pe prunc, a dat naştere, cât ai clipi, unui nou băiat, fapt ce a copleşit-o, nebănuind o singură clipă, că purta gemeni.
 N-au mai avut cu ce să-l dăruiască pe al doilea fecior şi i-au zis amândouă, într-un glas, Cavalerul Vânător, numindu-l Mitra. 
Acest dar al vânătorii fusese oferit şi fratelui său mai mare, dar se gândiră la numeroasele instrumente de vânătoare pe care le aveau de la strămoşi şi cu care, cei doi fraţi, ar merge împreună prin codri după vânat.

 Amândouă au hotărât să-l păstreze şi să-l crească în taină pe geamăn, fără ştirea căpeteniilor care oricum aveau misiuni mai grele decât acelea de a se ocupa de copii. 
I-au mai dăruit pădurile de brazi şi de foioase, fiindcă trupul său emana un miros îmbietor de răşină amestecat cu parfum crud de ape şi de cer. 
Când soarele pătrundea printre gratiile de la ferestre, micuţul părea învăluit de o aureolă împletită de raze colorate şi parcă plutea prin lumina vie îmbrăţişată de soare.
I-a alăptat însăşi Marea Zeiţă pe amândoi pruncii de la izvorul sânilor săi până ce au prins putere şi s-au ridicat în picioare, alergând prin priveliştea înflorită a lunii aprilie, din plaiul munţilor Carpaţi. 
Semănau unul cu celălalt de nu puteai să-i deosebeşti, doar mama ştia că al doilea purta pe umărul stâng semnul unui cap de lup. 
Şi parfumul plăcut de cetină îl mai deosebea pe Mitras de fratele său, Heron. Au copilărit în dragoste şi prietenie, dăruind bucurie şi căldură celor din jur. 

Au locuit în imperiul înţelepciunii şi al liniştii, în templul muntos, zbenguindu-se prin lumina de miere a timpului grăbit. 
Afară noaptea respira, se desfăşura plină cu uriaşe ramuri fierbinţi şi oglinzi ale fluviului care purta pe valuri fructe, ochi, frunzişuri, spinări ce străluceau, trupuri care îşi deschideau calea prin alte trupuri năpădite de taine.

sursa -